Legenda Lacului Ochiul Beiului

Se spune că, odată… şi, eu le dau crezare

Minunilor iubirii crescute din dureri…

Se spune că fusese un bei, odată, care

Hălăduia romantic prin codri austeri.

*

Trăia la noi în ţară feciorul unui paşă:

Când se-ndoiau românii sub nouri uriaşi;

Ş-avea într-nsul flăcări de fire pătimaşă,

Dar blând era la suflet, cum sunt şi-ntre vrăjmaşi.

*

Pământurile-acestea plăcându-i mult prea foarte,

De vraja lor măreaţă nemaifiind sătul,

S-a juruit în sine că nici până la moarte

Nu are să se-ntoarcă vreodată-n Istambul.

*

Vânatul cel mai proaspăt îi răsărea în cale,

Iar cerurile, câte-s mai gingaşe la noi,

L-au turburat cu stele de nopţi patriarhale,

Miraje presărându-i în ochii amândoi.

*

Zadarnic, din-departe, mocnind sub feregele,

Mi-l agrăiau hanâme cu nuri de turturici,

El, nevroind licoarea chemărilor acele,

Să-şi murmure viaţa, s-a aşezat aici.

*

Erau de bine toate, ba chiar cum nici în vise

Merindea împăcării nu poate prinde cheag;

Şi mi-l primeau ai noştri cu braţele deschise,

Fiindcă el ştiuse să li se facă drag.

*

Schimbând cu gospodarii cuvinte de mătasă,

Flăcău fiind de treabă, modest şi delicat,

Primitu-l-au pre dânsul în fiecare casă,

De parcă se născuse de-a dreptul în Banat.

*

Ci mai cu seamă-n sâlhe-şi bătătorea potică,

Să-şi mai împletească gândul cu falnicul frunziş,

Privind în ape limpezi cum păstrăvul despică

Răcoarea curgătoare, mai ager ca un şiş.

*

Întârzia pe-acolo mai mult ca orişiunde,

Îndeosebi în sânge când îi cădea alean,

Şi când părea un vaier în piept că îl pătrunde

Fierbinte ca dogoarea unui pârjol avan.

*

Să fie?… Ce să fie?… a inimii e taina,

Pădurea înteţind-o cu farmecu-i nestins,

Atunci când primăvara îşi primeneşte haina

Cu florile venite pe lume, dinadins.

*

Se înfiripa un cântec? Sau numai o părere

Înfiora auzul ciudatului străin?,

Curgând ca o şuviţă de rouă şi de miere,

Prinzându-mi-l în mreajă, puţin câte puţin.

*

A nu-şi mai da cu seama era să i se facă;

S-ar fi crezut, încalte, cu creierul beteag,

Dintr-o poiană plină de lăcrămioare, dacă

O jună ciobăniţă nu se dădea-n vileag.

*

Suavă ca icoana smeriţilor de încă

Adoră mituri sacre înscrie în zenit;

Era ca o gazelă, cum numai o româncă

Mai poate să se afle fără să fie mit.

*

Era, aşa, ca dorul purces din zări mijite,

Molizii când cu Luna fac taină şi se plac;

Ca nimfele silvane iscate, pasămite,

Anume să le vină voinicilor de hac.

*

Şi i-a căzut deodată atât de jinduită:

Că şi-ar fi dat virtutea pe-un zâmbet virginal,

Şi bidiviul care, din coamă în copită,

Părea tixit cu vifor cum n-au mai fost vreun cal.

*

Şi-ar fi dădut şi rangul şi-a braţelor dogoare

Şi macii tinereţii din pieptul său viteaz,

Acuma când iubirea, atotbiruitoare,

Îşi revărsa aroma spre el, ca un miraz.

*

Aşişderea şi fata, privindu-l cu sfială,

Să-şi creadă sie însăşi nu izbutea deloc:

Prea semăna cu zeii din lumea ireală,

Când o plezneau nocturne harpnice de foc.

*

Era cum numai somnul aduce câteodată

La căpătâiul dânsei icoana unui cerb,

Să-i mângăie, pe-o clipă, nădejdea zbuciumată;

Să-i ocrotească paşii, ca un străjer superb…

*

Şi se uimiră foarte! Şi mult mi se plăcură!

Şi cine să-i descrie s-ar fi găsit ghibaci?

Căci se iubeau cuminte şi-asupra cu măsură,

Când prospeţimi stelare sclipeau peste copaci.

*

Ştiindu-se copilul colinelor semeţe,

El îi punea miresme de arbori sub călcâi,

Iar fata-l poleise cu-ntreaga sa tandreţe,

Cum izbuteau, pesemne, fecioarele dintâi.

*

O noapte şi-ncă alta, şi câte nopţi să fie

De când Zeiţa Lunii-i ţinea într-adăpost?

Simţind cum îi răsfaţă o sfântă bucurie,

Uniţi într-o credinţă cum altele n-au fost.

*

El, cuprinzând mlădiţa romanticei ghiaure,

Şi,-n sânu-i cuibărită ca o driadă, ea,

S-au hotărât să steie de-a pururea-n pădure;

Şi-ntraga lume facă-şi viaţa cum şi-o vrea…

*

Estimp, bătrânul paşă, precum o piază cruntă

Prinzând de veste unde-i feciorul său hoinar,

Răcnise cum că dânsul într-o atare nuntă

Are să-mplânte, însuşi, cel mai tăios hanger.

*

Învineţindu-şi pumnii de-o crâncenă mânie,

Şi-a zis, boţindu-şi barba de zeci de ori în şir:

„Din seminţii ghiaure nu-mi vreau drept noră mie

Chiar dac-ar fi turnată direct în baibafir!”

*

Strângându-şi lefegii, porunci să le impună,

Le-a croncănit să scurme, de-ar fi pământul tot,

Şi tainic s-o înhaţe pe ciobăniţa jună,

Stingându-i fericirea în orice chip socot…

*

Se nimerise beiul plecat la vânătoare,

Iar ea, vrăjmaş pândită, s-a pomenit pe-un stei;

Şi n-a fost chip să-l strige, căci o forţau să zboare,

Dar nu crescură aripi din degetele ei…

*

Când s-a întors voinicul, simţind că-l arde plânsul,

Găsind-o-nţepenită între călăi destui.

Se spune că jungherul şi l-a înfipt într-însul,

Ca să rămână veşnic lângă iubita lui.

*

 Şi se mai spune cum că din lacrima-i căzută

S-a împlinit oglinda acestui lac ciudat,

Pe care o cascadă duioasă îl sărută

Cu dragostea eternă a fetei din Banat…

*

Zeiţele pădurii, desigur ştiu mai multe,

Sporovăind, sub stele, despre tărâmul lor;

Dar cine are timpul, acum, să le asculte?,

Abia când o legendă mai pâlpâie-n popor.

*

……………………………………………………………………………

Se spune că odată, cumva ca niciodată,

Hulubii fericirii nu vor avea duşmani.

Eu, de pe-acum, povestea o cred adevărată,

Chiar dacă pân-atuncea vor trece mii de ani!

Poezie preluată din volumul:

Azap, Gh., (1995), Vreo carte: curriculum vitae, Editura Marineasa, Timişoara.

One thought on “Legenda Lacului Ochiul Beiului

  1. Pingback: Idei de weekend: Cheile Nerei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s