Munţii Semenicului – caracterizare fizico-geografică

1. Aşezare, acces

Munţii Semenicului formează unitatea central-estică a Grupei Munţilor Banatului, fiind delimitaţi pe trei laturi de unităţi depresionare şi culoare tectonice: Depresiunea Ezeriş-Brebu şi Dealurile Pogănişului (în nord), Culoarul Timişului şi parţial al Cernei (est) şi Depresiunea Almăjului (în sud). Limita vestică este cea mai complexă, fiind dată de Valea Minişului (cu afluentul Poneasca) şi Valea Bârzavei, care-i despart de Munţii Aninei.

Munţii Semenicului sunt uşor accesibili turiştilor. Principalele puncte de plecare către interiorul masivului sunt localităţile Reşiţa (dinspre nord-vest), Caransebeş şi Buchin (dinspre nord-est), Slatina-Timiş şi Teregova (dinspre est), Bozovici şi Borlovenii Vechi (dinspre sud) şi Anina (dinspre vest).

Toate localităţile menţionate mai sus sunt accesibile cu mijloace auto. Pe de altă parte, la Reşiţa se poate ajunge cu trenul, fie dinspre Timişoara, fie dinspre Caransebeş. Caransebeş, Buchin, Slatina-Timiş şi Teregova sunt accesibile de asemenea şi cu trenul, fie dinspre nord-vest (Timişoara-Lugoj), fie dinspre nord-est (Deva-Lugoj), fie dinspre sud (Drobeta Turnu Severin-Băile Herculane).

2. Geologie şi relief

Evoluţia Masivului Semenic a fost neîntreruptă, din primele faze ale erei paleozoice până în erele mezozoică şi neozoică, ajungând ulterior în etapa evoluţiei actuale.

În paleozoic (sfârşitul cambrianului) s-au format unele dintre cele mai vechi roci din zonă (cristalinul metamorfic). În decursul câtorva cicluri tectonice (baikalian, hercinic, alpin), din adâncul unui geosinclinal, au rezultat, etapizat, structuri anticlinale şi sinclinale străpunse de roci eruptive (care nu au ajuns însă până la suprafaţă pentru a da erupţii vulcanice). Când din profunzimea geosinclinalului se ridicau părţile componente ale viitorului munte, s-au diferenţiat şi principalele tipuri de formaţiuni şi depozite geologice (roci metamorfice, magmatice, sedimentare, aluviuni în albiile râurilor etc.).

La sfârşitul paleozoicului (permian), zona centrală a Munţilor Semenicului se înfăţişa ca un arhipelag. Formele de relief au fost supuse modelării subaeriene în condiţiile unui climat mai cald şi mai umed în comparaţie cu cel de astăzi. Prin erodarea reliefului de către factorii atmosferici, au rezultat materiale dezagregate (pe care gravitaţia ce acţiona pe pante şi apele în mişcare le transportau şi le depuneau în domeniul marin/lacustru din imediata apropiere, într-un circuit geologic continuu), din astfel de depozite formându-se rocile sedimentare. Modificările fizico-chimice substanţiale ale rocilor sedimentare au determinat continuarea formării rocilor magmatice şi metamorfice.

În Neozoic, actualul masiv a funcţionat ca uscat, iar acţiunea factorilor subaerieni a determinat a determinat o modelare destul de intensă, formându-se suprafeţele de eroziune:

  • Semenic (1.250-1.400 m), cea mai veche şi tipică, corespunzând părţii centrale şi sudice a masivului, se înfăţişează ca un gol de munte larg vălurit, flancat de versanţi puternic înclinaţi şi acoperit cu vegetaţie de pajişti de stâncărie; deasupra sa, se ridică câţiva martori de eroziune, respectiv vârfurile de înălţime maximă;
  • Nergana (1.050-1.150 m) se prezintă ca un nivel de tip peneplenă, dens împădurit cu molid şi fag, care realizează şi racordul între Semenicul Înalt şi Muntele Nemanu;
  • Tomnacica-Cârja (800-950 m), dezvoltată numai pe cristalin, apare sub forma unui pod uşor vălurit către est;
  • Slatina-Văliug (400-550 m) reprezintă o treaptă piemontană tipică modelată de apele curgătoare.

Munţii Semenicului sunt formaţi în principal din şisturi cristaline intens metamorfozate în orogenezele baikaliană şi hercinică (întâlnite de la nivelul celor mai înalte culmi, până în albiile adânci ale râurilor Timiş, Bârzava, Poneasca, Nera, Slatina, Teregova ş.a.) şi mai puţin din roci sedimentare (calcare recifale, conglomerate, marne, argile, pietrişuri, nisipuri etc.) şi roci magmatice (pe areale restrânse, pe Valea Poneasca, apoi în perimetrele vârfurilor Semenic, Piatra Goznei, Piatra Nedeii ş.a.).

Relieful din Munţii Semenicului este frumos şi atractiv, fără a fi deosebit de spectaculos. Semenicul are caracter de masiv montan de tip bloc, fiind frecvente interfluviile plate sau cu aspect de „câmpuri” (70% din suprafaţa masivului) şi culmi interfluviale rotunjite (în bazinul superior al Timişului, în lungul văilor Bârzava, Poneasca, Poiana, Goleţ, Slatina ş.a.m.d.).

O trăsătură specifică ambelor tipuri de interfluvii o constituie prezenţa în cadrul acestora a martorilor de eroziune cu înfăţişare de vârfuri piramidale lipsite de proeminenţe (intens degradate de variaţiile temperaturii aerului, îngheţului şi dezgheţului, ploilor, zăpezilor şi vânturilor), la poalele cărora se întind mici câmpuri de pietre. Ele marchează şi altitudinile maxime ale reliefului, aşa cum sunt vârfurile Piatra Goznei (1.447 m), Semenic (1.446 m) şi Piatra Nedeii (1.437 m).

Fig. 1 – Platoul Semenicului

Alături de cele prezentate mai sus, se schiţează o serie de mici proeminenţe (uneori de mărimea unor blocuri de rocă de câţiva metri cubi, rămăşiţe ale unor foste vârfuri tocite datorită uzurii lor extrem de îndelungate exercitată de climatul regiunii), cum sunt vârfurile Nemanu Mare (1.437 m) şi Nemanu Mic (1.046 m) în partea nordică şi Poiana Rădcoasa (1.229 m), Tâlva Craiovei (1.103 m) şi Tâlva Cireşu Haiducilor (977 m) în partea sudică.

Un rol important îl au înşeuările (pasurile) şi depresiunile de nivaţie, ale căror pante sunt deosebit de line şi prelungi, inclusiv în unele perimetre mai coborâte şi împădurite.

Particularităţile imprimate reliefului de tipul de rocă se conturează în forme specifice, cum sunt martorii de eroziune, abrupturile petrografice, sectoarele de chei şi unele forme carstice de suprafaţă. Astfel, râul Timiş, în aval de Lacul Trei Ape, taie o vale foarte îngustă, adâncă, încadrată de pereţi masivi, retezaţi în şisturi metamorfice (la o altitudine medie de 850-900 m). Pe o distanţă de cca. 1,5 km albia văii este marcată de cascade şi repezişuri (Cheile Timişului de Sus). Timişul îşi formează alte două sectoare de vale îngustă prin roci metamorfice (Cheile Teregovei şi Cheile Armenişului), separate în preajma localităţii Armeniş de un bazinet de eroziune. Acestea sunt Cheile de Jos, mai puţin monumentale, prin ele trecând şoseaua modernizată Domaşnea – Poarta Orientală – Caransebeş.

Relieful calcaros şi carstic de suprafaţă este prezent pe un areal restrâns, fiind condiţionat de existenţa a două categorii de roci calcaroase. Pe fâşia de calcare jurasice, străbătută transversal de văile Poneasca şi Miniş se întâlneşte o gamă restrânsă de forme. Râurile Miniş, Poneasca, cât şi unii dintre afluenţii acestora au creat în calcarele străbătute mici sectoare de chei, în versanţii cărora se deschid grote puţin evoluate. Carstul propriu-zis este constituit din câmpuri mici de lapiezuri şi doline, acestea din urmă fiind presărate pe diferitele spaţii interfluviale. Pe calcarele marmoreene care deţin suprafeţe restrânse, relieful se remarcă prin sectoare de abrupturi petrografice de dimensiuni mici şi martori de eroziune cu aspect rotunijt.

Modelarea actuală a reliefului din Munţii Semenic se realizează prin participarea unei game largi de agenţi, procese şi condiţii genetice. Formele de relief sunt supuse acţiunii proceselor generate de apa curgătoare neorganizată, apa curgătoare organizată, procesele de îngheţ şi dezgheţ, acţiunii zăpezii, forţei de gravitaţie, proceselor bio-chimice, bio-mecanice şi antropice, care imprimă trăsături de maximă actualitate în fizionomia muntelui.

În ansamblul orografic al Semenicului, o notă de originalitate este dată de aria depresionară intramontană Gărâna – Brebu Nou, situată la contactul dintre Muntele Nemanul şi Semenicul Înalt. Această depresiune a îndeplinit un rol important în procesul de constituire a Văii Timişului în cursul său superior. Depresiunea a fost sculptată în formaţiuni cristaline metamorfice (micaşisturi, paragnaise şi cuarţite), alterate intens pe alocuri şi acoperite cu depozite mai noi, sedimentare, majoritar cuaternare. Altitudinea depresiunii variază între 800 şi 1.100 m.

În concluzie, menţionăm că unitatea montană Semenic prezintă între limitele sale trei compartimente distincte:

  • compartimentul central (desfăşurare generală axială nord-sud) – constituie treapta montană cea mai înaltă şi reprezentativă, cu cel mai vechi relief din regiune; în cadrul lui sunt cuprinse Semenicul Înalt, Muntele Nemanu şi Depresiunea Gărâna-Brebu Nou;
  • compartimentul submontan – reflectă diferenţieri pe sectoare (central-estic, sudic, marginal-vestic şi nordic exprimând în peisajul geografic trăsături de legătură şi trecere gradată către relieful specific arealelor depresionare de la bordura Munţilor Semenic);
  • compartimentul depresionar – are poziţie periferică, contribuind la accentuarea caracterului de asimetrie generală a reliefului, înscriind în cadrul subunităţilor lui cele mai mici valori altimetrice.

3. Clima

Masivul Semenic se încadrează în sectorul cu climă continental-moderată al munţilor cu altitudine mijlocie. Datorită poziţiei sale, regiunea se află sub influenţa directă a maselor de aer dinspre vest şi sud-vest, resimţindu-se însă şi influenţele climatului blând mediteranean, în sudul masivului. În general aceşti munţi au un climat blînd, cu ierni uşoare, cu primăveri timpurii, cu toamne lungi, permiţând astfel practicarea turismului o mare parte a anului.

Temperatura medie anuală creşte de la 4°C la peste 1.400 m altitudine, până la 9°C la altitudini mai mici. În ianuarie se înregistrează între -2 şi -6°C, iar în iulie 14-18°C. Temperatura maximă absolută a aerului a fost de 27,6°C (14 iulie 1956), iar cea minimă absolută a înregistrat -24,5°C (24 ianuarie 1963), remarcându-se astfel o amplitudine termică absolută de 52,1°C.

Regimul termic al aerului face posibil îngheţul solului, în intervalul lunar septembrie-mai.

Precipitaţiile atmosferice sunt deosebit de abundente în Masivul Semenicului. Contactul direct al maselor de aer, predominante din direcţia sud-vestică, care deţin o mare cantitate de umiditate aproape în tot timpul anului, condiţionează revărsarea peste culmile Munţilor Semenicului un volum de precipitaţii de-a dreptul impresionant. Astfel, la altitudinea medie de 1.400 m, cantitatea medie anuală de precipitaţii atmosferice măsoară 1.402,7 mm. Lunile cu cele mai abundente cantităţi de precipitaţii atmosferice sunt iunie, iulie, august, mai şi aprilie, cele mai reduse cantităţi de precipitaţii cazând în lunile martie şi octombrie. Se manifestă şi ploile torenţiale, care lasă în urmă cantităţi excepţionale de apă în interval de 24 de ore.

Ninsorile deţin un loc important în cadrul regimului anual al precipitaţiilor atmosferice, impunând o grosime relativ mare a stratului de zăpadă şi o prezenţă îndelungată în intervalul rece al anului. Ninsorile pot cădea de la sfârşitul lui octombrie şi până la începutul lunii mai. Grosimea stratului de zăpadă variază între 10-15 cm (în prima jumătate a lunii noiembrie), însă începând cu cea de-a doua parte a lunii noiembrie, aceasta creşte treptat. Din decembrie şi până în martie, grosimea medie a stratului de zăpadă se menţine între 60 şi 80 cm. În iernile deosebit de umede şi reci, stratul de zăpadă măsoară grosimi maxime de 100-150 cm, condiţionând astfel prelungirea anotimpului de iarnă până către începutul lunii mai.

Viteza medie anuală a vântului în sectoarele înalte ale Semenicului prezintă valori de cca. 10 m/s. Iarna, pe treptele cele mai înalte ale reliefului, viteza vântului în rafale ajunge la 40-45 m/s.

Brizele îşi fac simţită prezenţa prin efectul lor reconfortant, iar în zilele călduroase de august şi început de septembrie, remarcabil de tonifiant. Brizele care adie dinspre Depresiunea Bozovici, apoi pe culoarele adânci ale văilor Miniş, Caraş, Poneasca, Bârzava şi Timiş, sunt dintre cele mai prielnice, datorită aerului lor răcoros şi uşor umezit. Cu totul diferită este influenţa brizelor care se ridică ziua către munte venind din direcţiile est, nord-est şi sud-est, datorită caracterului lor de curenţi de aer mai uscat şi încins.

Fenomenele atmosferice deosebite (ceaţa, bruma, chiciura, poleiul, descărcările electrice, grindina ş.a.m.d.) contribuie la înfrumuseţarea ansamblurilor peisagistice, altele devin uneori supărătoare generând dificultăţi în teren (orientare pe munte, asprimea frigului, condiţiile create prin declanşarea furtunilor etc.).

Ceaţa se produce predominant în intervalele mai reci şi mai umede ale anului (media anuală se cifrează la cca. 230 de zile cu ceaţă), ea fiind specifică ariilor depresionare, culoarelor adânci ale văilor şi într-o măsură ceva mai redusă celor mai înalte culmi din Munţii Semenicului (mai frecventă şi mai persistentă în perimetrul vestic şi sudic al Masivului Semenic).

Vântul bate predominant din direcţiile sud, sud-vest, vest, nord-vest şi nord. Frecvenţa anuală a vântului din direcţiile sud şi sud-vest este de 35%, iar a celor de la nord şi nord-vest de 29%. Ţinând seama de specificul acestei circulaţii a maselor de aer, rezultă că Munţii Semenicului se află în drumul curenţilor de aer umezi şi relativ reci, faţadele estică şi sud-estică fiind mai puţin expuse acestei influenţe.

4. Hidrografia

Regimul precipitaţiilor atmosferice deosebit de bogat al Masivului Semenic, asigură în permanenţă un volum important de ape, în pânze freatice, izvoare, ape curgătoare, bazine lacustre de retenţie şi mlaştini.

4.1. Apele subterane şi izvoarele

Drenajul adânc şi infiltraţia intensă din Munţii Semenic condiţionează mai multe orizonturi de ape freatice cu o deosebită calitate potabilă.

Debitele de ape subterane variază în perimetrul Munţilor Semenic între 2,6 şi 7,0 l/s/kmp, fapt care dovedeşte o contribuţie şi o participare foarte activă la alimentarea râurilor din regiune.

Pornind de aici, menţionăm că cea mai mare densitate a izvoarelor este specifică sectorului central al masivului, ea marcând în principal perimetre de obârşii ale apelor curgătoare. Rocile metamorfice permit o circulaţie bună a apelor de infiltraţie şi asigură un grad ridicat al calităţii acestora.

Prezenţa şisturilor metamorfice condiţionează existenţa izvoarelor şi în cadrul versanţilor, de la părţile lor superioare până la baza acestora (la nivelul fundurilor de vale), unde debitul lor devine mai bogat.

În anii în care regimul precipitaţiilor atmosferice este mai redus şi mai ales când ploile devin mai rare în intervalul iulie-septembrie, debitele unora dintre izvoarele mai mici scad mult ori seacă pentru un interval scurt, acestea reapărând numai după căderea câtorva ploi.

În perioada aprilie-iunie, pe suprafaţa larg vălurită situată deasupra altitudinilor de 1.350-1.430 m, izvoarele se ivesc la tot pasul. Majoritatea acestora se transformă în şiroiri de ape limpezi ce formează ochiuri de lacuri şi bălţi care, odată cu scurgerea şi infiltrarea mai adâncă a apelor provenite din topirea ultimelor zăpezi şi a căderii ploilor frecvente devin mlaştini localizate în preajma izvoarelor permanente.

4.2. Apele curgătoare

Masivul Semenic constituie cel mai important „rezervor” de ape din zona Banatului. El funcţionează ca un uriaş „castel de ape” de la înălţimile căruia sunt „pompate” debite mari pe albii de râuri şi torenţi.

Munţii Semenic sunt străbătuţi aşadar de numeroase artere hidrografice, cu dimensiuni variate şi debite bogate. Dintr-o parte şi alta a culmii principale a Semenicului, izvorăsc o serie de văi ce se desfac apoi în evantai, împânzind întreg Banatul: Timişul, Bîrzava, Nera, Mehadica etc.

Doua râuri (Timiş, Bârzava), aproape la fel de importante pentru regiune, flanchează marginile de est şi de vest ale Masivului Semenic, lăsând impresia că vor să-i delimiteze cât mai evident poziţia în spaţiul geografic al Banatului.

4.2.1. Timişul

Izvorăşte de sub Vf. Semenic (1.410 m altit.), din perimetrul unor izvoare şi turbării de înălţime (tinoave).

Aria de obârşie a râului Timiş include trei pârâuri principale: Grădişte, Brebu şi Semenic, fiecare cu mai mulţi afluenţi, a căror apă formează lacul de acumulare Trei Ape. De la punctul „Trei Ape” în jos, pe tot parcursul său, râul poartă denumirea de Timiş.

În perimetrul Semenic şi sectoarele de la poalele acestora Timişul îşi desfăşoară valea pe o distanţă de 69,4 km, iar bazinul său hidrografic acoperă o suprafaţă de 630 kmp. Timişul este cel mai mare râu al Banatului, constituind în acelaşi timp artera hidrografică principală care drenează cursurile de ape, din tot spaţiul încadrat de Munţii Cernei, Ţarcu, Muntele Mic şi Poiana Ruscăi. În cadrul Masivului Semenic, Timişul are un debit mediu de cca. 35,0 mc/s şi un debit maxim cu asigurarea de 1% care depăşeşte 1.140 mc/s.

Bazinul hidrografic al Timişului se prezintă bine dezvoltat încă din sectorul montan înalt, unde primeşte numeroşi afluenţi (Ogaşul Mare, Teregova, Criva etc.).

Până aproape de intrarea sa în culoarul tectonic (la Teregova), Timişul se înfăţişează ca un râu cu un evident caracter montan, albia sa minoră coborând în medie cu 22-24 m/km (38-39 m/km pe unele sectoare). De la Teregova cursul Timişului îşi schimbă direcţia, orientându-se de la sud către nord, primind afluenţi din Muntele Nemanul (râuri cu albii adâncite puternic în cristalinul metamorfic, iar către gurile de vărsare în formaţiunile de roci sedimentare: Secaş, Slatina, Goleţ, Bucoşniţa, Cerneţu, Petroşniţa şi Valea Mare) şi din Munţii Ţarcu (Râul Rece, Feneş, Armeniş, Ilova, Bolvaşniţa, Zlagna şi Sebeş). În aval de confluenţa cu Valea Mare, Timişul pătrunde în Depresiunea Caransebeş, părăsind perimetrul Masivului Semenic, cu o vale foarte largă şi cu maluri joase, terase bine dezvoltate şi o luncă extrem de extinsă, prezentând înfăţişarea unui şes nivelat, cu pânze alternative de aluviuni grosiere şi fine.

4.2.2. Bîrzava

Îşi are izvoarele la vest de Culmea Cracul Lung (la altitudinea medie de 1.080 m), la mică distanţa de izvoarele Văii Poneasca, flancând mai mult de jumătate din versantul vestic al Munţilor Semenic.

Bîrzava îşi poartă apele pe direcţia sud-sud-vest – nord-nord-est, cu excepţia sectorului de obârşie şi a celui din extremitatea nordică (unde valea se orientează pe un aliniament general est-vest). Pe teritoriul Masivului Semenic Bîrzava curge pe 40,3 km şi-şi adună apele de pe o suprafaţă de 187,2 kmp.

Încleştarea puternică a apelor sale cu muntele a determinat aproape pe tot traseul său în jos de Văliug înfăţişarea de defileu, alcătuit dintr-o vale mult adâncită în lungul căreia alternează sectoare mai înguste de chei cu bazinete mici unde albia se lărgeşte.

Bîrzava primeşte numeroşi afluenţi, de dimensiuni mici şi cu un regim de manifestare hidrologică de tipul unor organisme torenţiale (debite de apă variabile, transport vijelios şi în cantităţi apreciabile de bolovănişuri, pietrişuri şi nisipuri), cum sunt: Bolnovăţ, Groapa etc. (din dreapta văii, din Semenic) sau Crivaia Mică, Grădişte, Văliug, Valea Mare, Râul Alb (adâncit sub formă de chei), Secu etc. (din stânga văii, din Munţii Aninei).

Fig. 2 – Valea Bârzavei la Crivaia în iarna lui 2012

Cerinţele pentru utilizarea potenţialului hidroenergetic, alimentarea cu apă a industriei şi satisfacerea altor necesităţi, au condiţionat construirea unor canale de aducţiune, care preiau apa din diferite obârşii şi albii ale bazinelor vecine şi o dirijează în lacuri de retenţie. De exemplu, pentru suplimentarea alimentării cu apă a lacului de la Văliug, au fost construite canalele Semenic şi Zănoaga.

Canalul Semenic a fost construit în mai multe etape începând cu anul 1911. Traversează cumpăna de ape, din bazinele hidrografice ale Timişului şi Nerei în cel al Bîrzavei (prin Pasul Prislopului – 1.000 m altitudine), transportând un debit mediu de 500 l/s. Lungimea canalului depăşeşte 26 km, are o pantă medie de 1,8% şi colectează debitele a 42 de ogaşe, folosindu-se în acest scop baraje mici din beton şi lemn. Apele pe care le dirijează la castelul de echilibru „Semenic” sunt conduse apoi la hidrocentrala „Crăinicel” situată în apropiere de Văliug.

Canalul Zănoaga colectează apele de pe o suprafaţă de 16,3 kmp din arealul sudic al Munţilor Semenic, realizând un debit mediu de 360 l/s.

4.2.3. Nera

Poziţia cea mai avansată a obârşiilor acestui râu este marcată de sectorul denumit Nera-Nergana, ale cărei izvoare se află la sud-est de Vf. Piatra Goznei, la marginea depresiunii de nivaţie Baia Mare a Vulturilor, de unde porneşte prin trei şuviţe de ape, ale căror debite sunt destul de variabile în decursul anului.

În spaţiul montan al Semenicului, râul Nera îşi desfăşoară albia pe o distanţă de 25,2 km, menţinându-şi direcţia generală nord-sud, în cadrul unei suprafeţe a bazinului hidrografic de 141,2 kmp.

Dintre afluenţi, câţiva sunt mai importanţi. Pe stânga primeşte singurul afluent important, Nergăniţa, ale cărei izvoare pornesc de sub Tâlva Nergăniţa Mare (1.364 m), din locul numit Zănoaga (1.280 m) şi trece pe la vest de Tâlva Nergăniţa Mică. Pe dreapta, doi afluenţi prezintă importanţă: Coşava (format din unirea Coşavei Mari cu Coşava Mică) şi Hielişagul.

4.2.4. Minişul

Se numără printre afluenţii importanţi ai Nerei (cu care confluează în Depresiunea Almăjului). Minişul străbate arealul Munţilor Semenic pe un sector foarte scurt (9,5 km), de la confluenţa cu Poneasca şi până în apropiere de intrarea sa în Depresiunea Nerei. La numai 0,7 km în aval de vărsarea râului Poneasca, Minişul se angajează în Cheile Minişului (versanţi înalţi, marmite laterale şi de albie adânc încrustate, lapiezurile verticale şi grote deschise în pereţii de calcar). În perimetrul cheilor Minişul primeşte ca afluent pe partea dreaptă (din Munţii Aninei) pârâul Bigăr, care izvorăşte sub formă de izbuc, de sub stânca denumită Cârşa Goznei. Prăvălindu-şi apele înspumate peste două praguri cu aspect de cascade mici (unul situat în amonte, iar altul lângă confluenţă), locul de vărsare al Bigărului se observă uşor chiar de pe D.N. 57 B, în apropiere de linia albă care marchează pe şoseaua asfaltată poziţia paralelei de 45° latitudine nordică.

Poneasca este cel mai mare afluent care îşi varsă apele în Miniş pe partea stângă, cursul său fiind în întregime pe teritoriul Munţilor Semenic. De la izvoare (situate aproape de obârşiile Bîrzavei) şi până la confluenţă, râul măsoară 13,2 km, iar bazinul lui hidrografic se extinde pe o suprafaţă de 47,2 kmp.

Mehadica (cu Verendin şi Belentin) şi Globu izvorăsc din Masivul Semenic, curg pe direcţia nord-vest – sud-est şi se varsă în Belareca (culoarul Timiş-Cerna).

4.3. Apele stătătoare

4.3.1. Lacurile

În Munţii Semenicului nu există lacuri naturale în adevăratul sens al cuvântului (excepţie poate face lacul crio-nival Baia Vulturilor). Peisajul montan este însă completat în mod fericit de oglinda unor frumoase lacuri de acumulare, dintre care menţionăm: Secu, Văliug şi Gozna pe Bîrzava sau Trei Ape pe Timiş. Pe lângă funcţia lor economică de profil industrial (fiind încadrate sistemului hidroenergetic şi de alimentare cu apă a oraşului Reşiţa), aceste lacuri reprezintă o atracţie turistică majoră, prin condiţiile pe care le oferă serviciile de agrement, sporturi nautice, odihnă şi drumeţii.

Fig. 3 – Lacul Baia Vulturilor

Lacul Secu este situat pe Valea Bîrzavei, la poalele Muntelui Nemanul, la numai 3 km de la ieşirea din Reşiţa, între confluenţele pârâului Secu (care împreună cu localitatea Secu, dă numele lacului de acumulare) şi Râului Alb cu Bîrzava. A fost construit în anul 1964 (în scopul alimentării cu apă potabilă şi industrială a oraşului Reşiţa), la o altitudine de 350 m, în spatele unui baraj de beton ce reţine apa la 30 m înălţime. Orientat pe direcţia est-vest, are cca. 4 km lungime, suprafaţa de 101 ha şi un volum de apă de 14 mil mc. Lacul găzduieşte pe malul său stâng mai multe cabane turistice legate printr-o şosea asfaltată care pleacă din Reşiţa. De-a lungul timpului Lacul Secu a fost populat cu puieţi de păstrăv curcubeu şi crap, actualmente existând în el o multitudine de specii.

Fig. 4 – Lacul Secu

Lacul Văliug (Breazova) este situat la 3 km în aval de localitatea Văliug (14 km în amonte de coada lacului Secu), la o altitudine medie de 500 m. Construit cu decenii în urmă, lacul serveşte la alimentarea cu apă a industriei din Reşiţa. Orientat pe direcţia generală de curgere a Bîrzavei, nord-sud, lacul are o suprafaţă de 12 ha, un volum de 1,2 mil. mc. şi o adâncime a apei la baraj de 25 m. Este format în spatele a două baraje din beton: unul pe firul principal al văii, lung de 90 m, servind pentru deversarea apei în caz de viitură, şi al doilea lateral, constituind priza de apă pentru Reşiţa. Are maluri abrupte cu stâncă la suprafaţă sau bine acoperite cu pietriş. În timp, a fost populat cu păstrăv indigen, boiştean, păstrăv curcubeu şi clean.

Lacul Gozna este amplasat în amonte de localitatea Văliug şi reprezintă ultimul lac de pe Bîrzava înainte de a se ajunge la obârşia văii. A fost construit cu scop hidroenergetic (alimentarea Uzinei Crăinicel) şi pentru alimentarea cu apă potabilă a oraşului Reşiţa. Lacul Gozna s-a înscris în peisajul Masivului Semenic în anul 1953, fiind format la 610 m altitudine, în spatele barajului de anrocamente (lung de 125 m şi înalt de 46 m) de la intrarea Bîrzavei în localitatea Văliug. Lacul se întinde puţin şi pe văile afluente (are o lungime de 2,5 km şi o lăţime de 125 m), acoperind un areal de aproximativ 60 ha şi acumulând un volum de apă de 10 mil. mc. În anul 1967 a fost vidat pentru curăţire, fiind apoi populat începând cu anul 1969 cu puieţi de păstrăv curcubeu şi de păstrăv indigen. Lacul constituie cel mai renumit şi îndrăgit loc de recreaţie şi activitate turistică de pe culoarul Văii Bîrzava, coada lacului ajungând până în imediata apropiere a staţiunii climaterice Crivaia.

Fig. 5 – Lacul Gozna

Lacul Trei Ape este situat într-unul dintre frumoasele peisaje ale Semenicului, la altitudinea de 835 m, în Depresiunea Gărâna. De forma unui trifoi, în suprafaţă de 45 ha, cu un volum de aproape 15 mil. mc şi cu o adâncime a apei la baraj de 30 m, Lacul Trei Ape, îşi întinde undele pe cele trei pâraie care-l alimentează: 2 km pe pârâul Brebu, 4 km pe pârâul Semenic şi 3 km pe pârâul Grădişte (distanţe meandrate). Din acesta apa este pompată în Canalul Semenicului, de unde, gravitaţional, ajunge în Hidrocentrala Văliug. În fostul bazinet de confluenţă al celor trei pârâuri, s-a construit în anul 1971 Lacul Trei Ape, care în prezent poate fi considerat şi „obârşia de jos” a Timişului (întrucât „obârşia de sus” a râului o constituie izvoarele propriu-zise ale pârâului Semenic), un adevărat nivel de bază local (către care converg cursurile mici din vecinătatea imediată). Începând cu 1976, pe malul stâng al lacului a început construirea unei staţiuni climaterice, care funcţionează şi în prezent. Lacul este populat cu numeroase specii de peşti, printre care păstrăvul indigen şi păstrăvul curcubeu.

Fig. 6 – Lacul Trei Ape

4.3.2. Mlaştinile

Mlaştinile se formează în unele perimetre restrânse, fiind specifice sectorului cu relief înalt din Masivul Semenic, la altitudini mai mari de 1.350 m (deosebit de frecvente pe „podul” montan desfăşurat între vârfurile Semenic, Piatra Goznei şi Piatra Nedeii). Rezultat al apelor provenite din izvoare şi precipitaţii atmosferice care stagnează în interiorul depresiunilor şi nişelor de nivaţie, mlaştinile din Munţii Semenic stau amplasate pe turbăriile groase presărate cu muşuroaie de turbă. Ele sunt întâlnite mai frecvent în sectoare cum sunt Băile Mari ale Vulturilor, Băile Mici ale Vulturilor, Zănoaga Roşie etc. Primăvara şi la sfârşit de toamnă, arealele ocupate de mlaştini cresc vizibil (lumina zilei pune bine în evidenţă verdele intens al vegetaţiei hidrofile, ca pe un semnalizator optic de mare precizie), mai ales în locuri cu denivelări pronunţate.

5. Vegetaţia

Masivul Semenic constituie o grădină impresionantă în ale cărei covoare de vegetaţie multicoloră se contopesc genuri şi specii de arbori, plante şi flori dăruite spontan de natură, ori cultivate de oamenii locurilor, cu multă pricepere şi pasiune.

5.1. Vegetaţia de tip subalpin

Caracterizează Semenicul, începând de la 1.350 m în sus. Pe culmile lipsite de pădure, este prezentă vegetaţia ierboasă specifică pajiştei montane (cu pronunţate influenţe antropice, în strânsă legătură cu defrişările acum câteva secole, pe fondul cărora astăzi se profilează cele trei vârfuri de stâncărie cu aspect ruiniform şi cu totul izolat, pâlcuri de molidişuri şi făgete). În cea mai mare parte a ei, pajiştea montană se întrepătrunde în sectoarele uşor denivelate cu formaţiuni de vegetaţie de turbărie şi mlaştină. Dintre speciile specifice pajiştei montane, amintim: ienupărul (Juniperus sibirica) şi afinul (Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea), apoi rogozul alpin (Carex curvula), firuţa (Poa media), păiuşul roşu (Festuca rubra), păiuşul vulgar (Festuca varia), ovăsciorul (Avenastrum versicolor), păruşca (Festuca supina) şi altele (constituind furaje de calitate), apoi iarba stânilor (Agrostis rugastius), părul porcului sau ţăpoşica (Nardus stricta), pătlagina de munte (Plantago genţianoides), iarba vîntului (Agrostis tenuis) etc.

Un farmec deosebit îl dau numeroasele plante cu flori, atrăgând atenţia în mod deosebit clopoţelul de stâncă (Campanula alpina), degetăruţul (Soldonella pulsilla), afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinum vitis idaea), iar în locurile mlăştinoase frecventul muşchi de turbă (Sphagnum).

E posibil ca în trecut să fi crescut, alături de speciile prezentate mai sus, şi frumoasa floare de siminoc/floare de Semenic (Helicrhysum arenarium) de la care, se presupune, că ar veni numele masivului muntos.

Pe stâncării se cuibăresc în petice lichenii şi muşchii de piatră, iar prin crăpături de rocă îmbătrânită de vreme, pătrund rădăcinile cimbrişorului (Thymus vulgaris).

5.2. Vegetaţia domeniului forestier

Acoperă cea mai mare suprafaţă din perimetrul Munţilor Semenic, începând de la altitudinea medie de 1.350 m în jos (cu excepţia unor culmi, vârfuri izolate şi poieni, în cadrul cărora se desfăşoară fânaţe, livezi şi mici ogoare).

Pădurile coboară până în văile cele mai adânci, în ariile depresionare interioare şi în cele de la periferia muntelui. Reflectând numai parţial concordanţa cu variaţia pe verticală a factorilor ecologici, se constată o anumită etajare a speciilor de arbori. Fenomenul de inversiune în poziţia categoriilor de arbori se manifestă ca o consecinţă a expoziţiei versanţilor, a dimensiunii culoarelor de vale, amplasării sectoarelor depresionare etc.

Molidul lipseşte cu desăvârşire din flora spontană a Semenicului, fâşiile şi pâlcurile de molid (Picea excelsa) şi brad (Abies alba) (de pe ramurile cărora coboară prelung pâsla de fire verzui-alburii de mătreaţa bradului – Usnaea barbata) situate sub golul montan, mai ales pe versanţii nordici ai Semenicului sau intercalate în pădurile de amestec (de molid, brad şi fag, cantonate în centrul masivului, în perimetrul de obârşie al Bîrzavei, Timişului şi Nerei), sunt de fapt nişte vechi plantaţii.

Pădurile de fag au cea mai mare extindere, coborând de pe culmile montane pe funduri adânci de văi şi depresiuni. Se pare că el a imigrat din sud, deoarece într-o perioadă imediat postglaciară a fost foarte puţin răspândit, după cum arată analizele de polen din turbăriile Semenicului. El a luat locul molidului şi pinului, care în perioada interglaciară au fost masiv răspândite.

Făgetele compacte ocupă peste 5.000 ha, în bazinul superior al Nerei existând una dintre cele mai bine conservate rezervaţii în masiv forestier din Europa, alcătuită aproape în întregime din Fagus silvatica. Pe lângă esenţa dominantă Fagus silvatica, cresc carpenul (Carpinus betulus), paltinul (Acer speudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior), mesteacănul (Betula verosa), ulmul de munte (Ulmus montana), sorbul (Sorbus aucuparia), alunul (Corylus avellana) ş.a.

În partea inferioară a etajului pădurilor de fag se iveşte în amestec gorunul (Quercus petraea). Prezenţa gorunului este mai masivă între 400 şi 600 m altitudine, în timp ce arbori izolaţi escaladează culmile până către 1.000 m înălţime. Structura pădurilor pe care le formează este relativ complexă, întâlnindu-se gârniţa (Quercus frainetto), cerul (Quercus cerris) şi stejarul pufos (Quercus pubescens).

Sub formă insulară, în Dealurile Sacoşului şi deasupra sectorului depresionar de la Caransebeş, se întâlneşte stejarul pedunculat (Quercus robur), iar pe versanţii însoriţi teiul argintiu (Tilia tomentosa), mierea ursului (Pulmonaria mollissima) etc.

Pe sub arbori şi arbuşti cresc numeroase ferigi, ca de exemplu năvalnicul (Dryoterius filis max), plantă medicinală de mare valoare, apoi coada calului (Equiselum maximum) ş.a.
În parchetele de exploatare forestieră şi în poieni, cresc delicatele brânduşe (Crocus banaticus), cu flori mari liliachii, care în lunile august-septembrie decorează verdele închis al ierburilor de vinăriţă (Asperula ondorata), ce îmbălsămează suav aerul în serile şi dimineţile de vară.

În pădurile din Masivul Semenic sunt caracteristice şi unele elemente termofile, dar într-o măsură mai redusă, în comparaţie cu regiunile montane din sud şi sud-vest (Munţii Cernei, Almăjului, Aninei şi Locvei). Existenţa acestora este legată de orientarea versanţilor, altitudine, natura rocilor (de exemplu, calcarele) etc. Majoritatea speciilor din aceste păduri aparţin etajelor forestiere prezentate anterior (cer, gorun, tei ş.a.m.d.), cărora li se adaugă şi anumite elemente de origine sudică, iubitoare de căldură: cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), arţarul trilobat (Acer monspessulanum), mai rar alunul turcesc (Corylus celurna), arbustul carpato-balcanic, liliacul sălbatic (Syringa vulgaris), care nuanţează unele trăsături ale asociaţiilor vegetale de tip submediteranean.

Bogăţia pădurii este împlinită pe margini de rodul tufişurilor alcătuite din zmeurişuri, coacăzi, scoruş (Sorbus acuparia), soc alb şi roşu (Sambucus racenosa), cireş sălbatic etc.

5.3. Vegetaţia culoarelor de vale

Alături de categoriile de vegetaţie din domeniul forestier (care pătrund şi în cadrul văilor), în lungul râurilor cu albii şi lunci largi se dezvoltă zăvoaie, alcătuite din esenţe moi cum sunt: plopul alb (Populus alba), sălciile (Salix alba, S. fragilis, S. triandra) dar şi pajişti.

6. Fauna

Condiţiile de mediu asigură existenţa şi dezvoltarea unei faune bogate şi variate ca genuri şi specii. Elementele faunistice populează pădurea, pajiştea montană şi apele, ele fiind reprezentate prin mamifere, păsări, peşti, insecte etc.

Mamiferele deţin ponderea cea mai mare în domeniul pădurilor, dintre acestea putând fi întâlnite: căprioara (Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), iepurele (Lepus timidus), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), veveriţa (Sciurus vulgaris fuscoatea), jderul de pădure (Martes martes), râsul (Lynx lynx) – extrem de rar, pisica sălbatică (Felix silvestris), pârşul (Glis glis), viezurele (Meles meles), şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), dihorul pătat (Vormela peregusna) etc.

Dintre păsări, amintim cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix) şi cocoşul de munte (Tetrao urogallus) – specii ocrotite, prezente în zona înaltă a Semenicului, corbul (Corvus corax) – pasăre ocrotită, fâsa alpină (Anthus spinoletta), ierunca (Tetrastes bonasia), mierla de stâncă şi mierla de pârâu nordică (Cinclus c.c.), apoi alunarul sau gaiţa de munte (Nucifraga casyocatactes), cu penajul intens colorat, cocoşul de mesteacăn (Lirurus tetrix) şi uliul păsărar (Accipiter nisus).

Peştii abundă în cursurile superioare ale râurilor din zona Munţilor Semenic. Amintim: păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), zglăvoaca (Cottus gobio), mreana vânată (Barbus meridionalis) şi lipanul (Thymallus thymallus). Lacurile de acumulare din Semenic sunt bogate în păstrăv, lipan, scobar şi clean (Leuciscus cephalus).

Reptilele sunt în general rare, între ele ivindu-se unele specii de şerpi şi şopârle.

Insectele sunt numeroase şi diverse, de la cele care mişună în interiorul şi la suprafaţa solului, prin ierburi, pe copaci, pe oglinda apelor, până la cele care planează în zboruri line ori în ţâşniri rapide. Fluturi şi bondari multicolori, libelule, lăcuste ş.a.m.d., dovedesc că lumea insectelor este deosebit de complexă şi eterogenă ca alcătuire.

Dintre nevertebratele terestre menţionăm scorpionul carpatin (Euscorpius carpaticus) în sud, licuriciul bănăţean (Luciola mingrelica mehadiensis), gândacul Rosalia alpina etc.

7. Parcuri şi rezervaţii

7.1. Parcul Naţional Semenic-Cheile Caraşului

Se întinde pe o suprafaţă de 36.364,8 ha, atât în Masivul Semenic, cât şi în Munţii Aninei. Include mai multe rezervaţii (zone cu protecţie strictă), dintre care doar una se află în Munţii Semenic, şi anume „Izvoarele Nerei”.

Rezervaţia naturală Izvoarele Nerei (forestieră, 5.012 ha) este situată pe versantul sudic al Munţilor Semenic, la o altitudine cuprinsă între 700 şi 1.400 m. Protejează cea mai mare suprafaţă de păduri virgine de fag (Fagus silvatica) din Europa (arborete cu o structură relativ plurienă), fiind constituită din arbori cu o vârsta medie de circa 150 – 160 ani (deşi multe exemplare depăşesc vârsta de 350 ani, ajungând chiar la 400 de ani). Rezervaţia Izvoarele Nerei mai prezintă importanţă şi din punct de vedere geologic (roci precum: gnaise, feldspaţi, micaşisturi, paragnaise cu muscovit şi biotit, granite şi granodiorite), morfologic (rupturi de pantă, torenţi, ravene, râpe de obârşie, conuri de dejecţie, martori de gelifracţie), floristic (ghimpele, floarea semenicului, garofiţa bănăţeană, murul de Banat etc.) şi faunistic (râsul, ursul, lupul, pisica sălbatică, corbul etc.). Un potenţial pericol la adresa rezervaţiei îl reprezintă exploatările forestiere şi vânătoarea.

7.2. Alte areale protejate

Rezervaţia Ravena Crouri (geologică, 7 ha) protejează elemente geologice (gresii, microconglomerate, conglomerate) şi morfologice (martori de eroziune diferenţiată, ravene, terase, cascade, pereţi surplombaţi);

Rezervaţia Dealul Petrolea-Cuptoare (geologică, 5 ha) protejează elemente geologice (pietrişuri, nisipuri, marne) şi morfologice (martori de eroziune, piramide coafate);

Rezervaţia Paleontologică Punctul Fosilifer Delineşti (paleontologică, 4 ha) protejează elemente geologice (argile, marne, nisipuri), morfologice (zonă colinară cu văi puţin adânci) şi fosile (celenterate, lamelibranhiate, gasteropode, alge calcaroase, corali, briozoare şi moluşte); solul rezervaţiei este afectat prin suprapăşunat;

Rezervaţia Paleontologică Punctul Fosilifer Petroşniţa (paleontologică, 3 ha) protejează elemente geologice (argile, marne, nisipuri, pietrişuri), morfologice (zonă colinară cu văi largi) şi fosile; solul rezervaţiei este afectat prin suprapăşunat;

Rezervaţia Punctul Fosilifer Tîrnova (paleontologică, 2 ha) protejează elemente geologice (argile, marne, nisipuri), morfologice (zonă colinară cu văi puţin adânci) şi fosile (celenterate, lamelibranhiate, gasteropode, alge calcaroase, corali, briozoare şi moluşte); solul rezervaţiei este afectat prin suprapăşunat;

Rezervaţia Paleontologică Punctul Fosilifer Apadia (paleontologică, 1 ha) protejează elemente geologice (nisipuri, nisipuri argiloase, marne şi argile, pietrişuri şi gresii), morfologice (zonă colinară cu văi puţin adânci) şi fosile; solul rezervaţiei este afectat prin suprapăşunat;

Rezervaţia Paleontologică Punctul Fosilifer Soceni (paleontologică, 0,4 ha, situată în apropierea satului Soceni, pe Valea Poliţioana şi Valea Turislavului) protejează elemente geologice (argile, marne, nisipuri argiloase micafere, calcare fosilifere), morfologice (zonă colinară cu văi puţin adânci) şi fosile (bogate cuiburi fosilifere, cu peste 2.500 specii de gasteropode, lamelibranhiate, alge, foraminifere, briozoare, viermi, moluşte, rămăşiţe ale faunei sarmaţiene şi pliocene); solul rezervaţiei este afectat prin suprapăşunat.

One thought on “Munţii Semenicului – caracterizare fizico-geografică

  1. Pingback: La plimbare pe cele trei pietre ale Semenicului: Gozna, Semenic şi Nedeia (august, 2015) | Banatul Montan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s