Fericita jale a Cumbriei – fragment

Împletesc totuşi lumina strecurată printre zăbrele, cu un dram de melancolie… Cine se revoltă în mine? Cine mă împinge să iau la trântă, pieptiş, cu uriaşii? Cu chezarul şi cu săbiile lui… Ce câştig?! Defăimare, impopularitate, nimicire? – Zâmbesc: poate câştigul meu este de a nu avea nici un câştig…

Singur sunt.

Acasă, Muntele intră în casă pe fereastră. Vânăt, ierbos. Când păşesc pragul, mă întâmpină colosul. Şi mă obligă să privesc sus. Numai sus. Ochiul şi sufletul zvâcnesc – şi acest zvâcnet se conjugă cu verbul verde al muntelui, muiat în albastru infinit…

Sunt un montan feroce. Recunosc! Nu suport lenevia şesului, cu ape leşioase. Acolo omul are timp să se risipească. Aci, nu. Muntele este esenţial şi obligă la esenţă… Există o psihologie şi o mentalitate a muntelui: auster, dârz, darnic numai cu cei dăruiţi şi cinstiţi; cu cei neînfricaţi şi harnici; cu cei care se încred în el… Total.

Mă uit prin piatră. Mă uit prin fier. Şi văd cum vin munţii, de sus… Vin cu fagii seculari, netunşi de ferăstraie mecanice. Din pământul osos, bârnele de şisturi şi calcaruri, vin fierul, aurul şi platina. De pe ierbiştea umărului drept vin turmele. Din căldarea de fiere, din stânga, vin furtunile. Iar din eternitate oamenii. Vin şi pleacă, după ce şi-au sigilat terestru existenţa.

Ca mine.

Dar munţii rămân! Iarna îi sculptează în cristaluri. Vara, în otrăvuri verzi.  Depărtarea, în violet. Şi munţii bat unii în alţii cu seninuri. Dar uriaşii nu rămân exclusiv într-o ipostază exterioară. Nu. Ci se prăbuşesc în sufletele oamenilor şi acolo dau naştere altor munţi. Spirituali. Frăţâni mai mici. La rândul lor, aceştia vitalizează piscurile – şi astfel înălţimile par să renască din oameni; încât oamenii şi munţii formează o singură fiinţă.

Alcătuirea aceasta pare că vine din veşnicie… Oamenii au un caracter muntos, munţii un caracter omenesc. Gândesc unii prin alţii.

Când blânzi şi lirici; când furtunoşi şi tragici.

Ca şi cum munţii ar fi drumeţi la târguri. Ca şi cum ei ar umbla cu oile. Ar fi nedreptăţiţi, pălmuiţi, puşi în lanţ. Nu oamenii. Şi atunci ei se posomorăsc. Inima lor se scârbeşte. Cute grave le despică fruntea. Şi, înnegrite, cleanţurile enorme deschid gura, apocaliptic… Vuietul şi blestemul lor e înspăimântător. Văzduhul devine şi el ocean de cerneală. Răspunde pământului. Cu mii de obuze aprinse – încât dispar şi zarea şi pământul, iar în locul lor nu rămân decât imense coloane de foc: frângându-se, ţăndărindu-se şi prăbuşindu-se, cu un bon cănit metalic mai adânc decât timpul.

Altă dată, furtuna face din arbori surcele… Înghite acoperişuri, soarbe râuri şi mătură toate drumurile de oameni şi de căruţe. Vitele, vibrând, îşi rumegă frica; paserile se îngroapă în propriul lor cântec.

Ca mine, în gânduri acum.

Dar nu mă îngrop ca să mor. Ci ca să resurecţionez cu toate furtunile sufletului meu. Mai prolific.

Fiindcă eu ştiu: nu mor! Sunt câine bătrân, care-şi solicită recviemul de ţărână, şi recviemul nu vine. Nici cu cravatele de câlţi ale lui Haynau. Nici cu bobiţele de plumb ale împăratului. Nu vine moartea! O cerşesc – dar ea fuge de mine, oloaga… Fuge de frica propriei sale neputinţe. În ţeasta ei cu dinţi de cuie ştie ce ştie; eu supravieţuiesc prin munţi, prin gânduri… Şi ele-s dincolo de moarte! Nici munţii, nici gândurile mele nu pier până nu se împlinesc. Şi bătrâna cunoaşte lucrul şi alesătura. Şi mă chinuie, ocolindu-mi flăcările. Setea.  

 

Din volumul: Bellu, P., (1978), Fericita jale a Cumbriei, Editura Facla, Timișoara.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s