Paradisul păsărarului

Exista în Bocşa pe vremuri o sinagogă evreiască, dărăpănată şi lăsată în părăsire. În fundul curţii, în două cămăruţe de chirpici, locuia Pentze evreul, cu familia. Două fete urîte cu pistrui, cu buze mari, picioare butucănoase şi cu ochii mai mult roşii şi bulbucaţi, nevasta bolnavă de picioare iar sora nevestei, mioapă şi crăcănată. Pentze lucra la Reşiţa, la uzină. Niciodată nu s-ar fi întrebat ce e cu sinagoga din faţa casei dar, odată cu măritişul fetei celei mari, cele două camere din fundul curţii au devenit neîncăpătoare pentru toţi. Şi atunci Pentze cu ginerele, oltean pripăşit prin Banat, a vrut să refacă o cameră a bisericii, să o facă locuinţă. Pentru asta trebuia aprobare şi a început Pentze să umble. Azi aici, mîine dincolo. Din una, din alta, a aflat că sinagoga îi a nimănui şi a mai aflat că, cu doi martori şi o damigeană lui Boceanu, poate să o treacă pe numele lui. Bun, zis şi făcut, o trece pe numele lui şi gata. Acu’ Făniţă, că aşa îl chema pe ginere, îi mutat cu serviciul la Oraviţa pe şantier. Fata că nimic, ca să vină şi familia să stea cu ei, că îi mai bine acolo, că o să muncească cu toţii acolo. Că ale bătrîne se pot angaja bucătărese, sora mai mică contabilă. Dă-i cu gura şi nu crezi că se mută cu toţii la Oraviţa ?! Acu’ Pentze, proprie­tar, scoate la vînzare sinagoga. Dau paurii de pe satele din jur buzna, că deh, locul era bun, cu grădină mare, cu fîneţe, cu ieşire la strada mare, numai că, vezi, paurul tot paur, cum să strice el bunătate de biserică fie şi evreiască ?! Că nu i-or bate Dumnezeu al lor sau al evreilor; cine ştie ! îşi făceau cruce şi plecau. Bietul Pentze, ce era să facă ? Se duce la Ghiţă Mioarcea. Ghiţă fusese pe vre­muri comandantul lagărului de evrei de la Pîncota, de acolo se cunoşteau. Că Ghiţă, om cu suflet, se purtase bine cu ei şi la eli­berare el îl adusese pe Pentze la Bocşa. Că uico Ghiţă, că o fi, că o păţi. Îi povesteşte daravela cu sinagoga şi cu vîndutul la pauri. Ghiţă nu zice nimic, dar îi spune lui Pentze să plece liniştit, că îi rezolvă el problema.

Acu’ Ghiţă avea la Biniş un prieten, Mitru a lui Vuc. Ăsta de cîţiva ani se chinuia să cumpere lui fecioru-su casă la Bocşa, dar aşa, una mai ieftină. Se duce Ghiţă la Mitru, îl aduce la Bocşa, îi arată sinagoga, îi arată planul de refacere, că Ghiţă se pricepea nu glumă, mai că o fi, mai că o păţi, preţul des­tul de mic şi nu crezi că o cumpără Mitru a lui Vuc pentru fiu-su, pentru Dolfi ? ! Acu’, stai să vezi de ce îl chema pe feciorul lui Mitru a lui Vuc Dolfi, că Dolfi numai nume românesc nu-i. Pe Mitru Vuc l-o crescut de mic un moş, Nicolae Anţilă Trumi, că Mitru rămăsese de mic orfan. Moşu Nicolae făcuse pe vremuri parte din banda lui Chera care speriase tot Banatul. O fost şi arestat de cîteva ori, dar n-or putut dovedi nimica. I-o povestit el lui Mitru, cînd Mitru s-o întors de la cătane, despre Chera şi isprăvilelui. Acum moşu Anţilă cu porecla Trumi, că în Banat fiecare are porecla lui, înainte de a muri l-a rugat pe Mitru să se ducă la Timişoara şi să-i cumpere un costum de haine nemţeşti. Adică haine normale, din astea care le purtăm noi acum, că pe vremuri ei umblau numai în port popular. Mitru nu zice nimica, se duce la Timişoara şi-i cumpără lui ăl bătrîn un costum nemţesc. Pe costum şi eticheta „Dolfi şi fiii”, firmă nemţească. Acu’ moşu Trumi se îmbracă nemţeşte şi vreo zece zile la rînd iese la plimbare îmbrăcat nemţeşte. La toţi, care îl întrebau ce s-a întîmplat, le spunea că el vrea să moară în hainele astea, de aia le-a comandat şi că vrea să fie îngropat în ele. Lumea rîdea, moşu Nicolae se ţinea bine, nici vorbă de moarte. Toţi se uitau la eticheta de pe haine şi după cîteva zile nu zici că tot satul îi zice Nicolae Trumi-Dolfi, ba copiii ăi mai mici pe după porţi strigau şi scoteau limba: Dolfi, Dolfi. În a unsprezecea zi moare moşu Nicolae şi Mitru îl îngroapă în haine nemţeşti. Şi cînd nevasta îi naşte lui Mitru unicul copil, din cauza căruia ea o să moară la naştere, Mitru, în amintirea lui moşu Nicolae îl botează Dolfi.

Munceşte Mitru cu fiu-su, cu Dolfi, o vară şi, spre toamnă, sinagoga se transformă într-o casă frumoasă cu două etaje, cu faianţă în stradă, cu oglindă la poartă. Trec bocşenii, dau din cap şi fluieră a admiraţie. Toate bune şi frumoase. Pînă într-o seară, copilul lui Dolfi, cum zic copilul ăl mai mare, că Dolfi avea cinci copii, sare din pat şi fugi taică-su, că la ei în cameră pereţii cîntă. Sare taică-su, sare şi muierea Anica şi cînd colo în camera copilului pereţii cîntau şi uruiau! Îşi fac cruce, încuie uşa. A doua zi se duce Dolfi la mama Dida. Vine baba, sfin­ţeşte locul, stropeşte cu busuioc. Bolboro­seşte cîte-n lună şi în stele. Vreo două zile e pace. După două zile, spre seară, încep să cînte toţi pereţii. Sare Dolfi, o ia pe Anica şi pe copii şi doarme cu ei la un vecin. Se duce vestea în toată Bocşa şi nimeni nu în­drăzneşte să-şi dea cu părerea. Clatină toţi din cap şi îşi fac cruce. Dolfi pune pe poartă o hîrtie „Casă de vînzare” şi se mută cu chirie. Trec aşa cîteva luni şi nu apare nici un cumpărător. Trece lumea, se uită cu spaimă la casă. Ba unii îşi făceau cruce şi scuipau în sîn. Copilul lui Dolfi, ăl mai mare, era păsărar. Adică prindea păsările cu clei făcut din boabe de vîsc, pe care le ţinea în colivie. Cleiul din boabe de vîsc îl făcea în Bocşa unul a lui Piti a lui Măhală, numai el ştia secretul fierberii boabelor galbene de vîsc. El vindea în toată Bocşa, de toamna pînă primăvara, clei. Ba vindea şi păsări că era mare păsărar, avea camera în care stă­tea cu chirie, plină cu păsări. Ăsta, Piti, a lucrat pe vremuri la uzina de macarale, i-o căzut în cap un drug de fier şi de atunci a rămas cîta într-o ureche. Dar era paşnic, nu făcea la nimeni nimica şi toată ziua şi-o pierdea pe cîmp cu păsările. Mai avea Piti o dambla. El se credea sîrb, deşi nimeni din familia lui nu fusese sîrb. Dar poţi să spui ceva ? O ţinea pe’a lui şi pace. Mai în tine­reţe împărţise Bocşa în două. Partea de jos sîrbească, partea de sus românească. Le despărţea podul mare de peste Bîrzava. Stă­tea zile întregi lîngă pod şi saluta oamenii în sîrbeşte cînd ei treceau podul şi ajungeau în partea pe care el o numea sîrbească. Asta aşa, vreo cîţiva ani. Treceau oamenii, râdeau la început, după aia se obişnuiseră cu el; în zilele cu soare, Piti îşi lua flautul, că de mic taică-su l-o dat la ore de flaut la unul Radu muzicantul de pe Măgura. Dar Piti, cam greu de ureche, nu o învăţat decît o singură melodie. Şi pe aia o cînta el în zi­lele cu soare, stînd pe podul mare şi perpelindu-se la soare. Melodia era veche şi oa­menii la început s-au speriat, ba Ghiţă a lui Pîrţu l-a şi reclamat la Sfat. Melodia era in­terzisă dar de unde să ştie Piti asta ? A venit într-o zi şi primarul să-l asculte, a dat din cap, ce să zică, era nebun săracu’ !

Eh, şi cum zic, îi cade drugul în cap la uzină şi’l scot la pensie. Asta cu drugul, mă rog, aşa o aranjase unchi-su, care era epitrop la Lugoj. De fapt, el suferea de mic copil cînd a avut zece ani, s-a dus la joacă cu alţi copii şi Piti s-a dat viteaz, s-a urcat pe bîrna de lemn a podului care trecea Bîrzava şi pe ea, în echilibru, a vrut să treacă pînă pe partea cealaltă. A alunecat şi a căzut în cap de la zece metri. Nu a păţit nimic, a avut vreo două zile febră, pe urmă i-a trecut. Dar avea un loc în cap, care îl durea cînd îl atin­geai. Azi aşa, mîine aşa, pînă într-o zi cînd îl duce mamă-sa la doctor şi cînd colo Piti avea un colţ de piatră în cap cît o măsea ! Stătuse piatra în cap cîteva luni bune. Eh, şi el de mic era într-o ureche. A făcut cu chiu cu vai şapte clase, după care s-a anga­jat la uzină. N-a lucrat nici trei luni şi hop, i-a căzut drugul în cap, sau mă rog, aranjase unchi-su în aşa fel. Ce mai, Piti iese la pen­sie şi de atunci ţin-te de păsări. Mor toţi ai lui, vin nişte rude de la Timişoara, fac acte şi-l dezmoştenesc ca iresponsabil. Piti se tre­zeşte pe drumuri, ia cu chirie o cameră la baba Iulişca. Baba Iulişca nu avea pe nimeni şi în cîteva rînduri a vrut să se „predea” Iui Piti, adică să-i dea Piti mîncare şi niscai bani lunar pînă ea moare, după care casa îi va rămîne lui. Piti nici n-a vrut să audă şi de atunci baba Iulişca a început să-l urască. A început să-i facă şi observaţii, că ţine păsări multe, că fac murdărie, că una, că alta. Acu’ într-o toamnă, copilul lui Dolfi nimic, la Piti să cumpere clei. Piti nu prea vindea la oricine clei şi mai ales la copii. Copilul lui Dolfi l-a luat pe departe, cîte păsări are, cîte colivii, că una, că alta, s-a mai foit, s-a mai învîrtit. Îi venea greu să-i ceară clei, ştia că Piti n-o să-i dea. Şi atunci ce-i vine în gînd copilului, aşa din senin, să-i spună povestea cu casa, cu pereţii care cîntă, că nu mai tre­buie să ai păsări, în aia cîntă pereţii. Atît i-a trebuit lui Piti. I-a dat clei şi nimic, să-l ducă la Dolfi să cumpere el casa cu pereţii care cîntă, Dolfi, bucuros, n-a mai stat pe gînduri, i-a cerut un preţ de nimica, au bătut palma, au făcut acte şi Piti, cu păsări cu tot, s-a mutat în sinagogă. A doua zi toată Bocşa povestea pe la colţuri de Piti şi de casa lui. Treceau oamenii, se uitau cu spaimă. Din ziua în care s-a mutat, Piti n-a mai primit pe nimeni în casă, nimeni nu i-a mai călcat pra­gul. Doar vara deschidea geamurile şi atunci se adunau bocşenii şi ascultau cu frică trilu­rile păsărilor, peste care se suprapunea cîntatul pereţilor. Casa lui Piti rămăsese ca un punct de atracţie, ca un mister. Ziua toţi o ocoleau şi, aşa zăvorîtă, părea pustie şi ne­locuită. Piti se arăta rar şi atunci refuza să vorbească cu cineva.

Asta pînă într-o vară, cînd Piti a deschis din nou ferestrele şi atunci vreo patru-cinci zile, zi şi noapte, păsările şi pereţii or tot cîntat neîntrerupt. Scoteau nişte triluri nemaiau­zite pînă atunci în Bocşa. Treceau oamenii, îşi făceau cruce, dar se şi opreau şi ascultau fascinaţi de trilurile păsărilor. După care, brusc, nu s-a mai auzit nimic. Pace şi linişte. După o săptămînă de tăcere au pătruns unii cu forţa înăuntru şi l-au găsit pe Piti mort în fotoliu şi în colivie toate păsările moarte, iar trilurile alea minunate, nemaiauzite pînă atuncea în Bocşa, erau trilurile păsărilor care mureau în colivii.

 

Fragment preluat din volumul: Cărmăzan, I., (1983), Povestiri din Bocşa, Editura Facla, Timişoara.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s