Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa: aspecte istorico-geografice, cu privire specială asupra populaţiei şi aşezărilor

1. INTRODUCERE

Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa este localizat în sud-vestul ţării (fig. 1), pe teritoriul judeţului Caraş-Severin, unde ocupă sudul Munţilor Aninei şi nord-estul Munţilor Locvei. Se extinde pe o suprafaţă de 36.758 ha, în unităţile administrative ale localităţilor Anina, Oraviţa, Ciclova Română, Sasca Montană, Cărbunari, Şopotu Nou, Lăpuşnicu Mare şi Bozovici.

fig_01_localizareparc_romaniaFig. 1 – Localizarea Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa pe teritoriul României (Vasile Neagu, 2010)

2. SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII COMUNITĂŢILOR UMANE

Cele mai vechi dovezi materiale despre prezenţa umană în zona Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa se păstrează din Paleolitic (acum 35.000-40.000 ani), după cum atestă descoperirile arheologice din perimetrul localităţilor Anina (Peştera cu Oase din bazinul Minişului) şi Lăpuşnicu Mare.

Neoliticul şi Epoca metalelor sunt atestate printr-un număr mare de descoperiri arheologice, săpăturile scoţând la iveală complexe de locuire şi material arheologic (fragmente ceramice, unelte de piatră şi os, lame de cuţit etc.) (Jurjica et al., 1981), la Anina, Oraviţa, Sasca Montană, Şopotu Nou, Cărbunari şi Ilidia. Aşezările aveau vetrele mari, clădirile erau îngrămădite sau risipite, construite din nuiele şi pământ (Vert, 2001), iar locuitorii acestora se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor, pescuitul şi olăritul.

Prezenţa şi sedentarismul dacilor şi ulterior a daco-romanilor în aceste locuri, sunt atestate de alte descoperiri arheologice, precum cele de la Sasca Montană, Cărbunari sau Bozovici (instalaţii de exploatare şi prelucrare a minereului de fier datate în mileniul I e.n.). După retragerea aureliană din anul 271 e.n., descoperirile arheologice (monede şi obiecte casnice) atestă faptul că romanizarea populaţiei continuă cel puţin până la începutul secolului al VII-lea, prin menţinerea neîntreruptă a relaţiilor cu Imperiul Roman, apoi cu Bizanţul şi cu populaţia romanizată de la sud de Dunăre. În perioada feudală timpurie prezenţa românilor pe aceste meleaguri este confirmată de descoperirile materiale de la Cărbunari şi Ilidia, care îi atestă ca agricultori, crescători de vite, fierari şi olari. În secolele X-XI teritoriul actual al ariei protejate a făcut parte din voievodatele lui Glad şi Ahtum, ambii opunând o dârză rezistenţă expansiunii maghiare şi năvălirilor barbare, românii formând în continuare fondul etnic de bază.

Sub stăpânirea maghiară (secolele XI-XVI), se înmulţesc aşezările, iar documentele pomenesc de districtul bănăţean Ilidia, populat în principal cu ţărani liberi, care formau un organism capabil să opună rezintenţă atât raidurilor de pradă, cât şi unor atacuri turceşti organizate (Vert, 2001).

Începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, Banatul intră sub ocupaţia otomană, pentru aproape două sute de ani. În acest timp, au loc schimbări însemnate în plan socio-economic, precum desfiinţarea privilegiilor de clasă, deci dispariţia nobilimii române şi maghiare, şi implicit, îmbunătăţirea situaţiei sociale a ţărănimii. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii îşi consolidează poziţia atrăgând populaţia creştină din provinciile Imperiului Otoman vecine Banatului (Oltenia), printr-o serie de înlesniri de ordin economic, precum încurajarea mineritului prin îngăduirea liberei extracţii şi cumpărarea minereurilor extrase (Vert, 2001).

Banatul ajunge sub stăpânire habsburgică la începutul secolului al XVIII-lea, în urma păcii de la Passarowitz (1718). Fondul etnic românesc este prezent în toată provincia, ocupaţiile de bază ale populaţiei fiind agricultura, creşterea animalelor, albinăritul şi vânătoarea.

Imediat după alipirea la Imperiul Habsburgic, autorităţile austriece demarează colonizările cu germani, maghiari, sârbi, cehi, slovaci etc. din considerente militare, economice, şi religioase. Astfel, în zonele Oraviţa – Ciclova şi Potoc – Sasca, sunt colonizaţi muncitori din regiunile Tirol, Stiria, Saxonia, Boemia, Zips (Slovacia) ş.a.m.d., populaţiile nou-venite repunând în exploatare şi modernizând perimetrele miniere părăsite de turci.

Pe fondul contextului socio-economic şi politic nefavorabil din Oltenia, la care se adaugă unele avantaje de ordin social pe care le oferea statul austriac, ia naştere un curent puternic de emigrare a oltenilor spre Banat. Aceştia au fost aşezaţi atât în zona montanistică, înfiinţând practic alături de germani, localităţile Oraviţa Montană, Ciclova Montană, Sasca Montană, Cărbunari şi Ştinăpari (unde lucrau în minerit, metalurgie, ca muncitori forestieri sau cărbunari), dar şi în localităţile de graniţă, la Bozovici, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou şi Moceriş, pentru a spori numărul bărbaţilor apţi de serviciul militar. Pentru că îşi desfăşurau munca în mijlocul codrilor la bocşele de cărbuni (inclusiv noaptea), având o viaţă asemănătoare cu cea a bufniţelor, au fost numiţi de populaţia băştinaşă bufeni (prin deformarea cuvântului „bufniţă” în „bufnă”, „buhă”, „bufă” etc.), denumire sub care au rămas cunoscuţi până în prezent.

Iobăgia este desfiinţată definitiv în Banat în urma revoluţiei din anul 1848, iar proprietatea individuală asupra pământurilor şi a mijloacelor de producţie, consfiinţite prin lege. Consolidarea sistemului capitalist, prin dezvoltarea industriei, transporturilor şi comerţului,  conduc treptat la decăderea socio-economică şi politică a moşierilor, culminând cu părăsirea sau vânzarea moşiilor către ţărani (Vert, 2001).

La 1 decembrie 1918 întreg Banatul iese de sub ocupaţia Imperiului Habsburgic şi se alipeşte definitiv României.

3. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

În perimetrul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, gradul de umanizare este redus, populaţia numărând cca. 450 de locuitori (2002), rezultând astfel o densitate foarte mică, de numai 1 loc./kmp. Dacă luăm însă în considerare populaţia totală din teritoriile administrative în care se întinde parcul naţional, atunci numărul locuitorilor depăşeşte 30.000, iar densitatea populaţiei ajunge la cca. 82 de loc./kmp, cu valorile cele mai mari în arealele vestice şi nord-vestice limitrofe parcului naţional, zonele Anina – Oraviţa (peste 75 loc./kmp) şi Ciclova – Sasca.

Românii formează etnia principală, depăşind în aproape toate localităţile 90% din totalul populaţiei, fiind urmaţi de germani, cu nuclee mai importante în localităţile Anina (8,3%) şi Oraviţa. Rromii sunt răspândiţi în toate localităţile, mai ales în Ciclova Română (5,3%), Oraviţa, Bozovici şi Lăpuşnicu Mare, iar maghiarii prezintă cele mai mari ponderi în populaţia oraşelor Anina şi Oraviţa. Celelalte etnii (cehi, sârbi, croaţi etc.) sunt nesemnificative ca pondere în populaţia totală a arealului parcului naţional.

Din timpuri străvechi, populaţiile locale au practicat agricultura, pomicultura, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, albinăritul ş.a.m.d. Mai târziu, s-au adăugat exploatările forestiere şi unele îndeletniciri care astăzi s-au pierdut parţial, precum olăritul, cojocăritul, torsul, ţesutul, prelucrarea fierului şi a lemnului etc. După instaurarea stăpânirii habsburgice, vreme de aproape trei secole, majoritatea populaţiei a fost angrenată în minerit şi metalurgie, la Oraviţa, Ciclova Montană, Sasca Montană şi Steierdorf-Anina. În ultimii ani, în localităţi precum Potoc, Sasca Montană, Sasca Română sau Cărbunari, se practică tot mai mult agroturismul, constituirea Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, putând reprezenta în anii ce urmează stimulul necesar pentru revirimentul întregului spaţiu montan din partea de sud-vest a Banatului.

Majoritatea aşezărilor sunt localizate în arealele limitrofe parcului naţional. Oraviţa şi Anina sunt singurele aşezări urbane (fig. 2), ambele cu glorios trecut industrial.

Localitatea Oraviţa se desfăşoară de-a lungul văii cu acelaşi nume, la nord-vest de parcul naţional. A fost atestată documentar în anul 1690, iar în prezent, fără localităţile aparţinătoare, are o populaţie 10.220 locuitori (2002). După Crişan (1963), denumirea oraşului provine din cuvântul slav „ohra”, care înseamnă „nucă”, iar „oravetz” „dumbravă de nuci”.

Deşi aşezarea exista din vremea daco-romană, Oraviţa devine cu adevărat un centru industrial şi comercial important după venirea austriecilor (începutul secolului al XVIII-lea), când se intensifică mineritul şi metalurgia. Astfel, pentru topirea minereurilor, în anul 1718 austriecii construiesc aici primul cuptor cu furnal înalt de pe teritoriul actual al ţării, iar în anul 1729, deschid prima şcoală montanistică de pe teritoriul actual al României. Pentru reţinerea apei necesare alimentării localităţii şi nevoilor industriale, pe Valea Oraviţei sunt date în exploatare în anul 1733, două lacuri de acumulare, Lacul Mare şi Lacul Mic, considerate de Birou (1962), primele lacuri de baraj de pe teritoriul actual al României. Mai târziu, Oraviţa devine centrul minier şi metalurgic coordonator pentru Banat, aici înfiinţându-se „Direcţiunea Minieră Bănăţeană”, cea mai veche instituţie de acest fel de pe teritoriul actual al ţării noastre.

În anul 1817 este inaugurat Teatrul din Oraviţa, primul aşezământ teatral de pe teritoriul actual al României, iar în perioada 1817-1820, Ion Konstantiny editează aici o gazetă săptămânală pentru informarea opiniei publice din ţinutul montanistic, prima revistă românească din Banat şi una din primele publicaţii de pe teritoriul actual al României.

La mijlocul secolului al XIX-lea, transportul bazat pe convoaiele de căruţe este înlocuit cu transportul feroviar, fiind date în exploatare liniile ferate Oraviţa – Baziaş (1854), prima cale ferată de pe teritoriul actual al României şi din sud-estul Europei şi Oraviţa – Anina (1863), prima cale ferată montană de pe teritoriul actual al României, ambele construite pentru transportul cărbunilor şi minereurilor la Dunăre, iar de acolo, mai departe spre Curtea de la Viena.

În anul 1869, autorităţile industriale şi comerciale din Oraviţa deschid prima expoziţie industrială şi comercială a produselor montanistice de pe teritoriul actual al României şi din sud-estul Europei, cu peste 200 de expozanţi şi peste 1.000 de obiecte expuse.

Din numeroasele obiective turistice ale oraşului Oraviţa, amintim: Biserica Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului (monument de arhitectură şi pictură), Biserica Romano-Catolică Înălţarea Sfiintei Cruci, Teatrul Mihai Eminescu (monument istoric şi de arhitectură ce găzduieşte din anul 1968 Muzeul de Istorie al Teatrului şi al Oraşului Oraviţa) şi Farmacia Knoblauch, cea mai veche farmacie montanistică din Banat, atestată în anul 1763 şi devenită începând cu anul 1994, în Muzeul de Istoria Farmaciei Montanistice.

Localitatea Anina este aşezată la nord de teritoriul parcului naţional, într-o depresiune anticlinală alungită pe direcţia râurilor Gârlişte, Steier şi Ponor. A fost atestată documentar în anul 1773 şi are în prezent 9.167 locuitori. Denumirea localităţii derivă de la substantivul „anin”, o specie de arbore din genul Alnus (familia betulaceelor).

Apariţia şi dezvoltarea Aninei este legată de întinsele păduri ce acopereau în trecut teritoriul de astăzi al localităţii şi de zăcămintele de cărbuni superiori, fiind întemeiată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când în partea sudică a actualului teritoriu al oraşului se stabilesc primii colonişti austrieci, veniţi din provincia austriacă Steiermark. Lemnul şi mangalul furnizat de colonişti erau arse în uzinele de prelucrare a cuprului de la Oraviţa, pe atunci înfloritor centru minier.

În primăvara anului 1895, în apropierea localităţii, se deschide staţiunea de odihnă şi tratament Aurora Banatului (Sommerfrische), asemănată la vremea respectivă cu staţiuni de înălţime din Elveţia şi Austria, iar pentru acoperirea necesarului de apă în activităţile industriale, în anul 1904 a fost construit lacul de acumulare Buhui pe cursul superior al văii de la care a împrumutat numele, primul lac artificial din ţară amplasat exclusiv pe calcare.

Precizăm faptul că, în sud-estul oraşului se află un întins cimitir, ale cărui morminte amintesc de vremurile când securitatea minerilor lipsea cu desăvârşire, iar aprinderea gazelor de mină provoca numeroase accidente, precum cel din anul 1920 – cel mai grav accident minier de până atunci, şi la acea dată, din istoria întregii Europe.

În oraş merită vizitate Biserica Ortodoxă Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi bisericile romano-catolice: Preasfânta Inimă a lui Isusşi Duminica Preasfintei Treimi.

Aşezările rurale sunt de tip adunat, îmbinat cu cel răsfirat sau risipit, cu o reţea de drumuri în care se distinge o arteră centrală. Majoritatea localităţilor rurale sunt situate în teritoriile vecine parcului naţional, excepţie făcând patru sate: Stăncilova, Urcu, Driştie şi Valea Minişului, primele trei aparţinând comunei Şopotu Nou, iar ultima comunei Bozovici (fig. 2).

Localitatea Marila (oraş Oraviţa) este situată în apropierea limitei nord-vestice a parcului naţional, pe interfluviul ce desparte bazinul Oraviţei de cel al Jitinului. A fost atestată documentar în anul 1909, iar în prezent are 70 de locuitori (2002) şi cuprinde ansamblul de vile al fostei staţiuni climaterice Marila (deschisă la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi sanatoriul cu acelaşi nume. După Frăţilă et al. (1989), numele aşezării îşi are originea în antroponimul „Marila”.

Localitatea Ciclova Montană (oraş Oraviţa) este situată în apropierea limitei nord-vestice a parcului naţional. A fost menţionată documentar în anul 1437 şi are în prezent 636 locuitori (2002). Denumirea aşezării provine fie din antroponimul „Cicla/Ciclea/Ciclu” (forma românească) sau „Čiklo” (forma slavă) (Goicu & Sufleţel, 1985), fie de la substantivul „ciclău” (vârf slab rotunjit al unui deal sau munte) (Ioniţă, 1972).

În perioada 1727-1728 la Ciclova Montană s-a deschis o fabrică de bere, a doua ca vechime de pe teritoriul actual al României după cea de la Timişoara (1718), beciurile căreia au fost declarate mai târziu monumente de artă tehnică industrială. La începutul secolului al XIX-lea, în localitate funcţiona o monetărie, ale cărei şteampuri băteau criţari de aramă marcaţi cu iniţială O de la Oraviţa (Birou, 1962), şi tot aici, în anul 1948 a fost descoperit mineralul denumit ulterior „ciclovait” după numele localităţii (Sencu, 1983).

În sat şi împrejurimi, pot fi vizitate Biserica Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului (monument istoric), Biserica Romano-Catolică Sfânta Maria şi Mănăstirea Ortodoxă Călugăra, ultimele două, ridicate conform credinţei localnicilor pe locuri sfinte, constituindu-se în importante locuri de pelerinaj.

Localitatea Ciclova Română este aşezată la vest de parcul naţional, pe valea pârâului Ciclova. A fost atestată documentar în anul 1828 şi are 1.348 de locuitori (2002). În sat prezintă interes cele două biserici ortodoxe, cea veche fiind una dintre cele mai vechi lăcaşe de cult din Banatul Montan (secolul al XVII-lea), iar cea nouă, este una dintre cele mai mari biserici parohiale din Banat (1859). Ambele biserici poartă Hramul Înălţarea Domnului.

Localitatea Ilidia (comuna Ciclova Română) este situată la vest de teritoriul parcului naţional, pe Valea Vicinicului. Este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti menţionată în documente (1223). În anul 2002 avea o populaţie de 282 de locuitori. Se pare că numele localităţii îşi are originea în antroponimul maghiar „Ilie/Elie” sau „Ilia/Elia”, transformat ulterior prin integrarea în sistemul denumirilor româneşti în Ilidia (Frăţilă et al., 1986).

Descoperirile arheologice din punctele Obliţa şi Cetate, confirmă vechimea aşezării şi faptul că aici a funcţionat în trecut un centru politico-administrativ important. Astfel, în împrejurimile Ilidiei este atestată în secolele XIII-XIV o cetate feudală, devenită ulterior, centru al districtului privilegiat Ilidia. Sub stăpânirea otomană, cetatea a fost reşedinţa unui bei, iar mai târziu, în timpul ocupaţiei habsburgice, aici este instalată o garnizoană.

În centrul satului merită atenţie Biserica Ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh (1795-1797) – monument istoric, iar în preajma localităţii, stânca cu picturi rupestre (secolele XIII-XIV), o urmă a vieţii monahale desfăşurate pe aceste meleaguri în Evul Mediu.

Localitatea Socolari (comuna Ciclova Română) este situată la vest de Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, pe valea Râtului Mare. A fost atestată documentar în anul 1363, în prezent având 182 de locuitori (2002). Denumirea localităţii provine probabil din antroponimul sârbo-croat „Sokolar”, „soko”/„sokol” însemnând „şoim” (Ioniţă, 1972; 1982).

Localitatea Potoc (comuna Sasca Montană) este situată la vest de teritoriul parcului naţional, pe Valea Râtului Mic. A fost menţionată documentar în anul 1367, în prezent având 301 locuitori (2002). Localitate minieră spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezarea a fost recunoscută mai târziu şi ca centru al ceramicii bănăţene. Probabil că denumirea satului vine din limba slavonă, unde „Patak” înseamnă „pârâu” (Ioniţă, 1972).

Localitatea Sasca Montană este situată în apropierea limitei sud-vestice a parcului naţional, pe Valea Şuşarei. Atestată documentar în anul 1717, are în prezent 594 locuitori (2002). Numele localităţii îşi are originea în cuvântul „săsoaică” (de la substantivul „sas” – „persoană de etnie germană”) (Ioniţă, 1972).

Odată cu venirea habsburgilor (1718), la Sasca Montană se dezvoltă puternic mineritul şi metalurgia, înfiinţându-se aici un oficiu montanistic, iar în anul 1741 se deschide o şcoală montanistică. În apropierea localităţii, se dezvoltă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, staţiunea climaterică Şuşara, iar în anul 1928, la Sasca Montană s-a descoperit pentru mineralul numit ulterior „sascait”după numele satului (Sencu, 1983).

În sat se pot vizita Biserica Ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1770-1771) şi Biserica Romano-Catolică Sfântul Francisc de Assisi (1750-1751), în ultimii ani practicându-se din ce în ce mai mult agroturismul.

Localitatea Sasca Română (comuna Sasca Montană) este situată la ieşirea Nerei din sectorul cheilor, în apropierea limitei sud-vestice a parcului naţional. A fost atestată documentar în anul 1690 şi are o populaţie de 451 de locuitori (2002). Centru al ceramicii bănăţene,renumit până acum câteva decenii, în Sasca Română se practică în prezent tot mai mult agroturismul, în anul 2009 deschizându-se Centrul de Informare Turistică şi Educaţie Ecologică. În centrul satului poate fi vizitată Biserica Ortodoxă Naşterea Maicii Domnului (1770-1771).

Localitatea Ştinăpari (comuna Cărbunari) este situată pe culmea Muntelui Gheorghe, în apropierea limitei sud-vestice a parcului naţional, iar în anul 2002 avea 458 locuitori. A fost înfiinţată în anul 1755 de către colonişti olteni, tăietori de lemne pentru instalaţiile industriale de la Sasca Montană, cărora li s-au adăugat câteva familii de germani. Denumirea aşezării reflectă ocupaţia principală a locuitorilor din trecut, tăierea lemnelor şi fasonarea ştenapilor.

Localitatea Cărbunari este aşezată în apropierea limitei sud-vestice a parcului naţional, pe culmea Muntelui Gheorghe. A fost întemeiată în anul 1775 de muncitori olteni, iar în prezent are 824 locuitori (2002). Denumirea localităţii provine de la substantivul „cărbunar” (persoană care produce cărbuni) şi reflectă ocupaţia principală a locuitorilor în trecut: prepararea cărbunilor pentru topitoriile de la Sasca Montană. În sat funcţionează Centrul de Ecologie şi Promovarea Turismului, iar în zona centrală poate fi vizitată Biserica Ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh (1810-1835).

Localitatea Stăncilova (comuna Şopotu Nou) este situată pe un platou calcaros, în sudul parcului naţional. Aşezarea există din anul 1829 şi are în prezent o populaţie de 402 locuitori (2002). Denumirea localităţii provine probabil din antroponimul „Stanciu” (Ioniţă, 1972).

Localitatea Urcu (comuna Şopotu Nou) este aşezată pe limita sud-estică a Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, fiind atestată documentar în anul 1954. În anul 2002 avea 43 de locuitori. Numele aşezării este interesant, derivând probabil din substantivul „hurc” care înseamnă „vânătoare/hăituială, cu gonaci” (Ioniţă, 1982).

Localitatea Şopotu Nou este situată în apropierea limitei sud-estice a parcului naţional, chiar la confluenţa Bucevei cu Nera. A fost întemeiată în anul 1828, când, cu aprobarea Consiliului de Război al Austriei Imperiale din Viena, 56 de familii din Şopotu Vechi s-au aşezat pe acest teritoriu. În anul 2002, aşezarea avea 334 de locuitori, iar după Ioniţă (1972), numele acesteia ar proveni de la substantivul „şopot/şipot”, care înseamnă „izvor a cărui apă iese dintr-un mal curge pe un jgheab”. Localitatea a fost puternic afectată de inundaţia de pe Nera din anul 1910, locuitorii retrăgându-se ulterior în zonele înconjurătoare mai înalte, unde au întemeiat noi aşezări. În centrul comunei poate fi vizitată Biserica Ortodoxă Sfântul Apostol Toma (1850-1853).

Localitatea Driştie (comuna Şopotu Nou) este situată în partea sud-estică a parcului naţional. Atestată în documente în anul 1913, are în prezent 22 de locuitori (2002). Denumirea localităţii se leagă de substantivul „dîrstă”, care înseamnă „piuă pentru bătut dimia”  (Goicu & Sufleţel, 1986), prin „dimie” înţelegându-se o ţesătură groasă de lână folosită la confecţionarea hainelor ţărăneşti.

Localitatea Moceriş (comuna Lăpuşnicu Mare) este situată la est de parcul naţional, pe valea cu acelaşi nume. A fost atestată documentar în anul 1439 şi are o populaţie de 704 locuitori (2002). După Frăţilă et al. (1989), numele satului provine din sârbo-croatul „močar” sau din maghiarul „mocsár”, ambele cu sensul de care înseamnă „baltă, mlaştină, loc băltos”. În sat poate fi vizitată Biserica Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (1802).

Localitatea Lăpuşnicu Mare este situată la est de teritoriul parcului naţional, pe Valea Lăpuşnicului. A fost atestată documentar în anul 1540, în prezent având 1.282 locuitori (2002). Denumirea aşezării provine de la o plantă: „captalan” sau „brusture” (Petasites officinalis), în limba slavă „lapušnik/lapušiniku” (Frăţilă et al., 1987), o plantă erbacee cu frunze mari şi flori purpurii, care creştea probabil din abundenţă în împrejurimile satului. Aşezarea a fost sistematizată şi militarizată în timpul stăpânirii habsburgice (1773), când făcea parte din regiunea de graniţă (Smeu, 1977). În centrul satului merită vizitată Biserica Ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh (1770-1773), monument istoric şi de arhitectură, cea mai veche biserică din „Ţara Almăjului”, în curtea căreia se află cea mai veche cruce de piatră din „Ţara Almăjului” (1800).

Localitatea Bozovici este situată la est de teritoriul parcului naţional, în amonte de vărsarea Minişului în Nera. A fost atestată documentar în anul 1484, în timpul domniei regelui Matei Corvinul, iar în prezent are 2.408 locuitori (2002). Numele localităţii derivă se pare de la o plantă. Astfel, după Ioniţă (1972), numele aşezării provine din slavul „bǔzǔ” care înseamnă „boz” (Sambucus ebulus), plantă erbacee cu miros neplăcut, cu flori albe şi fructe negre care creşte din abundenţă în zonă. Aşezarea a fost militarizată în timpul stăpânirii habsburgice (când aici a funcţionat o cazarmă), fiind administrată direct de Curtea din Viena. În perimetrul localităţii, în albiile Nerei şi a afluenţilor săi se practica în trecut extragerea aurului aluvionar, în legătură cu care, Sencu (1983) susţine că, la confluenţa Minişului cu Nera a fost descoperită în anul 1870 o pepită de aur de 18 kg. În zona centrală se pot vizita Biserica Ortodoxă Înălţarea Domnului (1798-1803) şi Biserica Romano-Catolică Duminica Preasfintei Treimi (1820).

Localitate Poneasca (comuna Bozovici) este situată în apropierea limitei nord-estice a parcului naţional, la confluenţa Poneascăi cu Minişul. Aşezarea a fost atestată documentar în anul 1909, în prezent având 78 locuitori (2002). Numele satului îşi are originea în antroponimul „Pone” (Ioniţă, 1972). Câţiva km în amonte de sat, pe Valea Poneasca, funcţiona în trecut staţiunea climaterică Poneasca, dezafectată în urmă cu câteva decenii, pentru construcţia unui lac de acumulare.

Localitatea Valea Minişului (comuna Bozovici) se află în partea de nord a parcului naţional, într-un bazinet al Cheilor Minişului. A fost atestată documentar în anul 1956 şi are în prezent 6 locuitori (2002). În sat se află o tabără pentru copii, iar denumirea acestuia provine din antroponimul „Miniş” (Frăţilă et al., 1989).

În încheiere, amintim faptul că pe teritoriul parcului naţional au o largă răspândire sălaşele, o formă tradiţională de construcţii în întreg spaţiul Banatului Montan, utilizate atât pentru locuirea temporară, cât mai ales pentru valorificarea resurselor din aria muntoasă.

 4. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PARCULUI NAŢIONAL CHEILE NEREI-BEUŞNIŢA. ROLUL COMUNITĂŢILOR LOCALE ÎN ADMINISTRAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARCULUI NAŢIONAL

Deşi Rezervaţia Beuşniţa există încă din anul 1943, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa ia fiinţă de abia în anul 2003, când s-au trasat limitele acestuia şi s-au delimitat zonele funcţionale şi rezervaţiile naturale, creându-se totodată o administraţie proprie. În acelaşi timp, sunt interzise vânătoarea şi pescuitul, iar păşunatul, exploatările silvice şi regimul construcţiilor, sunt reglementate şi monitorizate, interzicându-se orice fel de activitate în zonele speciale de conservare.

Prin constituirea Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa se urmăreşte protejarea mediului carstic, a elementelor floristice şi faunistice, conservarea habitatelor, a biodiversităţii şi peisajului, păstrarea nealterată a tradiţiilor locale ale comunităţilor umane, încurajarea şi dezvoltarea turismului ecologic şi promovarea educaţiei ecologice.

În funcţie de nivelul intervenţiilor antropice şi de importanţa ştiinţifică, în cadrul parcului naţional au fost delimitate patru zone funcţionale (zona de protecţie strictă, zona de protecţie integrală, zona de conservare durabilă şi zona de dezvoltare durabilă a activităţilor umane) şi cinci rezervaţii naturale (Valea Ciclovei-Ilidia, Cheile Nerei-Beuşniţa, Cheile Şuşarei, Ducin şi Bigăr) (fig. 2).

fig_12_rezervatii_localitatiFig. 2 – Rezervaţiile naturale şi reţeaua de aşezări (Vasile Neagu, 2010)

Baza de cazare şi alimentaţie publică este insuficientă, atât pe teritoriul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa şi în arealele limitrofe acestuia, deşi în ultimul deceniu s-au deschis mai multe pensiuni, iar traseele turistice au fost amenajate în anii ’70 şi nu se prezintă la un nivel corespunzător la momentul actual (marcaje turistice insuficiente sau şterse, săgeţi indicatoare şi/sau panouri explicative insuficiente, vandalizate etc.). Fondul turistic este însă bine reprezentat, obiectivele turistice antropice fiind numeroase în arealele învecinate parcului naţional, favorizând practicarea unor multiple forme şi tipuri de turism (turism de tranzit, turism sportiv, turism cultural, turism ştiinţific şi turism mixt).

Implicarea comunităţilor locale în activităţile ce ţin de administrarea, funcţionarea şi promovarea Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, este necesară şi poate fi realizată prin diverse acţiuni. Pentru aceasta, se impune dezvoltarea de parteneriate între organismele responsabile cu conducerea parcului naţional şi autorităţile locale, în vederea implicării active a localnicilor în administrarea şi/sau îngrijirea unor terenuri din cuprinsul ariei protejate ori în promovarea acesteia prin diverse mijloace, eventual însoţită de anumite stimulente fiscale.

Dintre acţiunile care ar putea implica comunităţile locale în administrarea, funcţionarea şi promovarea Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, precizăm în rândurile care urmează, pe cele mai importante:

  • deschiderea de moteluri, pensiuni şi/sau restaurante, pentru a acoperi necesităţile de cazare şi masă ale fluxul turistic şi practicarea agroturismului;
  • înfiinţarea unor ateliere meşteşugăreşti, pentru a se evita pierderea totală a meşteşugurilor locale (olăritul, cojocăritul, torsul, ţesutul etc.);
  • deschiderea de mici muzee şi magazine cu produse artizanale locale, reprezentative pentru viaţa rurală şi urbană din perimetrul parcului naţional şi din arealele învecinate;
  • crearea unor mărci comerciale pentru produsele locale (băuturi acoolice, produse lactate, miere, gem etc.), cu înscrierea numelui ariei protejate pe eticheta acestora şi a localităţilor de provenienţă;
  • păstrarea şi practicarea obiceiurilor şi datinilor strămoşeşti (nunta, botezul, colindatul, nedeia, etc.).

CONCLUZII

Teritoriul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa a fost locuit încă din Paleolitic, după cum atestă descoperirile arheologice din Peştera cu Oase situată în apropiere de Anina.

Deşi unele aşezări au existat din perioada daco-romană, majoritatea au fost atestate documentar începând cu stăpânirea habsburgică (1718), când sunt puse în valoare resursele minerale locale. Au loc colonizări masive cu muncitori germani, austrieci, slovaci etc., dar şi români din Oltenia, aşezările cunoscând o dezvoltare vertiginoasă. Populaţiile nou-venite contribuie la dezvoltarea mineritului şi metalurgiei în zona montanistică şi la militarizarea zonei de graniţă.

În prezent, populaţia prezintă densităţi mici pe teritoriul parcului naţional, şi mai mari în arealele limitrofe nordice şi vestice. Reţeaua de aşezări cuprinde două oraşe (Oraviţa şi Anina) şi şase comune (Ciclova Română, Sasca Montană, Cărbunari, Şopotu Nou, Lăpuşnicu Mare şi Bozovici), fiecare cu numeroase sate aparţinătoare.

Fondul turistic este bine reprezentat, localităţile dispunând de un imens potenţial istoric, cultural şi etnografic. Deşi Rezervaţia Beuşniţa există din anul 1943, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa a luat fiinţă de abia în anul 2003, când a fost delimitat şi i s-a creat o administraţie proprie. Implicarea comunităţilor locale în activităţile ce ţin de administrarea, funcţionarea şi promovarea parcului naţional este necesară, putându-se manifesta prin acţiuni precum: deschiderea de pensiuni, ateliere meşteşugăreşti sau magazine pentru/cu produse artizanale locale, crearea unor mărci comerciale pentru produsele locale ş.a.m.d., bineînţeles cu susţinerea autorităţilor locale şi a celor care conduc aria protejată.

BIBLIOGRAFIE

http://www.geografie.uvt.ro/old/en/research/publications/rhgt/articles/rhgtpaper2010vol05no0910_08_Neagu_Craciunescu.pdf

8 thoughts on “Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa: aspecte istorico-geografice, cu privire specială asupra populaţiei şi aşezărilor

  1. Pingback: Trasee prin Oraviţa şi împrejurimi în Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa | Banatul Montan

  2. Pingback: Despre Lacul Ochiul Beiului şi Cascadele Beuşniţei în „Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa” (ediţia 2014) | Banatul Montan

  3. Pingback: Prin Cheile Minişului de la Anina la Bozovici, în „Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa” (ediţia 2014) | Banatul Montan

  4. Pingback: Prin Platoul Leordiş-Pleşiva, de la Moceriş şi Lăpuşnicu Mare la Gura Golumbului, în „Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa” (ediţia 2014) | Banatul Montan

  5. Pingback: Prin Cheile Nerei, de la Şopotu Nou la Sasca Română, în „Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa” (ediţia 2014) | Banatul Montan

  6. Pingback: Din Cheile Șușarei la Lacul Dracului (Cheile Nerei), în „Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa” (ediţia 2014) | Banatul Montan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s