Reşiţa: un oraş al paradoxurilor

Îngrămădită de munţii sobri din jur, cu cuşme turtite pe geana pădurilor, de masivul Semenicului, cu zăpada veşnică lîngă focuri nestinse, de brîul munceilor Dognecii sau de cei ai Arenişului, iar mai aproape de Dealul Crucii şi de povestea de dragoste pe care o tăinuieşte zadarnic, de Dealul Golului… plin cu calcar, de Dealul Budinicului şi de mai cunoscuta Vale a Domanului, palmă încrestată ivită în jurul Bîrzavei, al apei ce taie defileul ca un bulevard mişcător, Reşiţa este un oraş paradoxal, strivit de verticala montană şi înghesuit de-a lungul şi mai puţin de-a latul unei întinderi prea zgîrcite cu nemărginirea. Reşiţa este un loc din care orizontul nici nu se vede, nici nu se întreză­reşte, iar soarele – cînd apare, colo sus, cu bărbia spri­jinită pe umerii zării — abia găseşte ceasul de mijloc al luminii. Da, Reşiţa este o aşezare paradoxală; nu se ştie dacă este un oraş între uzine sau uzinele sînt oraşul însuşi. Coşuri imense, hale nesfîrşite, lîngă o stradă cu case bătrîne, dincolo se înalţă un bloc cu unsprezece etaje; ochiul mi se lipeşte de pilonii funicularului şi de corfele sale străbătînd oraşul şi, tot în centru, pe malul Bîrzavei, trece un tren cît închipuirea; iată şi trupul uriaş al furnalelor, iată şi noile hale, zvelte şi înrămate în chenarul lucitor al alu­miniului, hale din beton şi sticlă ale Blumingului; din­coace, lîngă sala polivalentă, buldozerele muşcă din zidurile unor case ce s-au pomenit a fi taman în calea rotundă a unei autostrăzi-centură şi suspendată; între coloşii side­rurgiei şi ai construcţiilor de maşini, apare ca o uitare clă­direa primăriei de odinioară; ne suim cu privirea în Lunca Pomostului sau în Govăndari, acolo unde, lîngă noile cvar­taluri, s-au ridicat fabrica de confecţii, o nouă secţie a Uzinei de construcţii de maşini; în apropiere zăresc un alt şantier, o casă, un teatru, o uzină, o şosea…

centru_civic_l_pomost_1961Zona Centrală şi Lunca Pomostului în anul 1961 (I. Desmireanu şi colab., 1963)

La Reşiţa, într-un  martie cu babe blînde, bate uşor briza de munte; soarele şi lumina lui se adună în căldarea Bîrzavei, iar zăpezile, firave, se sting în obîrşia văilor. Spa­ţiu al paradoxurilor, Reşiţa poate fi considerat, în acelaşi timp, drept cel mal urît şi drept cel mai frumos oraş din toate zările lumii. Dacă în mod obişnuit numim oraş locul în care există industrie, atunci, într-adevăr, Reşiţa rămîne o platformă industrială, toată cîtă e, cu casa în uzină şi cu uzina în pragul casei. Oraşul are trup de oţel! Acum – sau: încă – marea problemă a Reşiţei sînt drumurile, prăfuite şi apăsate, degradate, cu multe bariere de cale fe­rată, cu praf şi zgură căzute din vagoane şi camioane. Şi totuşi la Reşiţa poţi îmbrăca o cămaşă albă; poluarea este mult diminuată. Tot pentru amatorii de paradoxuri con­crete; vizitaţi Reşiţa, oraşul-şantier, şantierul-oraş, oraşul-uzină, uzina-oraş! Se va vedea că aici totul curge spre un mîine… apropiat, cînd şoselele suspendate, cînd coloşii in­dustriali, cînd blocurile şi alte obiective social-culturale vor da rost machetelor şi desenelor, închipuirii şi trudei arhi­tecţilor şi constructorilor. Bătrîna Reşiţa – cu mine şi cup­toare de ars fier şi plumb ştiute încă din vremea dacilor şi a romanilor – a intrat în era noului, a păşit brusc şi hotărît în lupta cu timpul şi prejudecăţile. Prea mult s-a cre­zut că Reşiţa este, oricum, prima cetate, că e nevoie de alte centre, precum Hunedoara, Galaţi sau Tîrgovişte; s-a mai spus că Reşiţa a atins apogeul, că Valea Bîrzavei a prea în­gustă pentru investiţii cît de cît mai ambiţioase, s-a mai spus că mai mult nu se poate. Ceea ce i se recunoştea, to­tuşi, Reşiţei, era calitatea unei adevărate şcoli de meserii şi de căpătîi, un centru metodologic, o marcă de onoare a cărţilor de muncă; sute de meşteri pregătiţi aici au fost ceruţi de Hunedoara, sute şi mii de Galaţi sau Tîrgovişte. De aceea se plănuieşte ca Institutul de subingineri să re­nunţe la prefix şi să devină o şcoală tehnică superioară, de cinci ani, de aceea în şcolile profesionale şi în liceele in­dustriale vin tineri din întreaga ţară, vin să înveţe să mun­cească şi apoi să plece acasă, cu diplomă şi „brăţară aurită” la Reşiţa. Într-adevăr, aci metalurgia e o vocaţie, e un cult, un mit, o patimă; aci fonta şi oţelul curg în venele deschise ale oraşului, iar motoarele îşi încep turaţiile de probă în inima oamenilor…

Fragment din volumul: Bulza, T., (1979), Lumini bănăţene, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s