Caii lui Sîn’ Toader (fragment), de Tata Oancea

Casa noastră nu era pe vremea aceea aşa cum e cea de azi, ci era mică şi joasă şi era făcută din bîrne. Avea o lungime de 15 m, lăţime de 7,50 m, şi era aşezată cu lungimea în lungul grădinei, cătră Ghiţă Raicu, şi era împărţită astfel: o sobă — odaie — cătră grădină, lungă de 7,50 m şi în carea locuiam, o casă — cuină — la mijloc, de 3 m şi o altă sobă de 5 m, în colţ, cătră drum, care însă servea de ,,clet” — came­ră de ţinut bucatele, şi carea era plină cu multe bunătăţi.coperta_volum

Coperta volumului ,,Anotimpuri”, autor Tata Oancea (Petru E. Oancea), antologie întocmită de Mihai Deleanu şi Iosif Scherfer şi apărut la Reşiţa în anul 1970

De-a lungul păreţilor erau înşiruite vase mari cu răchie, era în unele răchie şi de cîte douăzeci şi cinci de ani de bătrînă şi pe carea o vindea Mita — tata — cu un florin şi 50 de cruceri litra, că era galbină ca aurul şi avea 50 de grade tărie. Apoi ciubere cu brînză, cu untură. În aste cu untură erau cîrnaţi şi coaste pe cari le mîncam în timpul verii. Lăzi cu faină de cucuruz, de grîu, lăzi cu poame de prune, de pere, oale mari de pămînt cu pecmez, cotăriţi cu nuci, saci cu crumpiri. Două căzi nalte cu curechi, una cu curechi tăiat şi alta cu verze întregi şi care avea jos la fund un şăitău pe care slobozeau ai casei ,,moare” şi o beau cu multă poftă. De grinzi erau atîrnate slănina cît o uşă şi mulţime de cîrnaţi afumaţi şi şoncuri şi lopăciţe de care mă loveam eu cu capul, că era plafonul jos.

Mai erau apoi, pe-o ladă mare, un poşor de „trîmbe” de pînză şi fuioare, iar în ladă, printre cămeşi şi izmene şi ştergare şi ponevi şi obiele, erau două scafe de lemn. Într-una erau tot bani de argint, sfănţişi — zwanziger — şi taleri şi într-alta erau bani de aur, galbeni şi d-ăi mici şi d-ăi mari.

Întotdeauna cînd căuta mama ceva în lada asta, mă aninam pe dunga ei şi mă slobozeam cu degetele în bani, pe carii îi zdrîncăneam, că-mi plăcea tare mult cum sună. Mama mă lua însă  frumuşel jos şi zicea că toţii banii ăştia — cam două pălării cu vîrf — o să mi-i dea mie cînd voi fi mare şi mă voi însura şi de aceea o întrebam, aproape zilnic, cînd mă-nsor, ca să-mi dea banii.

Soba asta nu avea ferestrele cătră drum, ca nu cumva să se bage vreun om rău şi să fure ceva din bunătăţile ce erau grămădite în ea, ci avea două micuţe cătră avlie şi ăstea erau zăbrelite cu fiere.

În cuină era făcută, jos, într-un cot, ,,vatra luminii” — vatra pentru foc — şi deasupra ei sta coşul larg şi deschis şi negru ca cărbunele, de atîta fum ce se-nălţa pe el la cer. În timpul iernii, după ce tăiam cîte trei-patru porci, timp de două luni, gemea coşul de mulţimea slăninelor şi şoncurilor şi lopaciţelor şi cîrnaţilor agăţaţi acolo sus în el, să se afume.

Sus în vîrful coşului, dar sub coperis, în toată primăvara îşi făceau bribeţii cuiburi.

Un lanţ negru, tot afumat şi plin de funigine şi cu zalele lungi de o palmă, era prins de o grindă deasupra vetrei. De lanţul ăsta atîrna mama caldăruşca cînd făcea coleşa, iar jos în vatră, pe ,,ţăgre” — pirostii — se frigea brînza ori cîrnaţii într-o tigaie mare.

Un scaun lung, fără spate — clup — era pe lîngă un părete, pe carele sta un şofei cu apă şi mai multe oale.

Odaia în carea locuiam şi mîncam şi dormeam avea două ferestre în fund, cătră grădină, pe carii mă uitam pînă în Pulzan şi pînă sus în culme. O altă fereastră era cătră avlie şi alta cătră drum.

De cătră avlie, de-a lungul casei, erau o tindă lată cam de vreo doi metri şi-n carea erau grămădite cîte celea toate. Lemne de foc, furci, greble, coase, sape, topoară, ferestrăie, cotăriţi, lăzi, coşniţi de albine, etc. În odaia de locuit erau două paturi aşezate în coturi, cătră grădină. În unul dormea Mita şi mama şi într-altul, cătră drum, dormeam eu cu baba. După uşă, cu vedere de la stînga, din avlie, era un război de ţesut pînză. Între ferestre era masa şi pe lîngă masă, de laturile paturilor, două scaune lungi cu spate.

Pe lîngă cuptorul în patru muchii în care se făcea focul din cuină, erau vreo zece scaune mici, o scîndură cu patru picioare şi pe carii şedeau ai casei cînd se încălţau ori încalzeau ori curăţau la cucuruz.

Vreo cîteva icoane erau agăţate pe părete; deasupra mesei, în mijloc, oglinda şi lîngă ea un calendar ce avea o peceică în colţ.

Dulapuri şi poliţe nu aveam şi de aceea grinzile serveau de dulapuri şi poliţe.

Doamne, cîte celea nu mai erau înfipte după grinzi. Linguri, cuţite, furcuţe, fuse, spete, mosoară, sfredele, secere, ciocane, dălţi, ţidule, bufare de porţie de dare, de cult, de ştaier, cărţile boilor, a vacilor, a oilor, a porcilor. Legături cu seminţe dc curcubetă, de crastaveţi, de salată. Chite de bosioc şi sălci de la Florii şi tei de la Rusale. Într-o sticlă de o litră era molitvă de la botez şi sticla era legată cu un şpogot şi acăţată de un cui bătut tot în grindă.

Cînd nu era Mita şi mama acasă, cu baba trăiam tare bine, puneam un scaun d-ăle mici pe masă şi buduluiam prin toate sculele şi lucrurile astea.

Într-un cot, după cuptor, erau bătuţi nişte pari, căci odaia nu era podită, şi împletite cîteva nuiele, era un fel de ţarc micuţ, în care în toată primăvara ţineam mieluţii fătaţi mai de timpuriu, pînă se mai întăreau, iar bietele oi în tindă se zbăteau şi zbierau pe la uşă, pe la fereastră, să vină la miei.

De trei ori pe zi le lăsau în odaie, să sugă mieţii, şi atunci fuga săream în pat, că erau tare nărăvaşe, dădeau cu capul în mine, se temeau că le omor mieii, deşi atît de dragi îmi erau mieii.

Sub patu lui Mita şi al mamei erau cîteva cotăriţi mari de două măsuri una, pline cu cucuruz, pe care în toată ziua îl udau să se facă ,,slad” din carele apoi coceau pîni în cucnă şi fierbeau „răchie dă bucacie”. Sub patu meu şi-al babei iar erau trei cotăriţi în care cloceau gîştele. Doamne ce spaimă nebună mai duceam eu de gîştele astea, de fîsăitul lor. Mă temeam, adică, că ar putea face gaură, butoară, în podelele patului, în strojac — salteaua — şi mă apucă cu ciocul…

Din causa fricei ăsteia, multe visuri urîte am visat.

Fereastra de cătră drum era chiar la picioarele patului în care dormeam eu cu baba.

Pe fereastra asta mă uitam eu în lume.

Iarna cum ninge şi albeşte totul; primăvara cum topeşte neaua şi curg păraiele; vara cum scot, dimineaţa, văcarii şi porcarii vacile şi porcii la cîmp şi seara cum vine hîţa şi cioarda spre casă; toamna, cînd trec pe drum carele cu cucuruz şi lemne.

Şi tot de pe fereastra asta rupeam iarna, din streşină, sloieţi lungi, cît mine, cu care mă jucam, îi băgam în gură, ori îi puneam pe cuptor să se topească şi atunci cînd mă ,,zăpsa” Mita, ori mama, repede îi băgam, îi ascundeam sub perină, sub poneava de pe pat şi de multe ori mă uitam de ei.

În toată primăvara aducea Mita, cu moşu Nică Pîrciu şi cu Giura, […], cîte trei-patru cară de crengi din sălciile de la Godinova, unde-i acuma mănăstire, şi le descărcau în drum, chiar naintea ferestrei ăsteia, şi atunci trăgeam pe fereastră, în odaie, crengi subţiri cu care mă jucam.

Făceam, adică, o colibă micuţă, iar din pari şi din nuiele, ca şi ţarcul mieilor şi în care băgam pe prietenul meu drag şi scump de joc, Bălan, un căţeluş de vreo două luni, cu lîna biţoasă şi albă, albă ca neaua şi cu ochişorii negri ca cărbunele şi dulci şi blînzi şi tare cuminţi, că tot în braţe îl purtam, şi pe care îl luam cu mine în pat cînd lăsau oile să sugă mieii, că altcum l-ar fi omorît.

Doamne, cîtă fericire era pe capul meu când mă asculta Bălan şi se băga în colibă şi se culca pa paiele ce erau aşternute. Şedeam atunci pîn’ adormea el, întins pe foale, cu nasul la uşa colibei şi mă uitam cum doarme.

Aveam şi cu „mară”, dobitoace, vite, animale la casă.

Pe uliţă, cătră biserică, era alt clet, iaraşi plin cu cîte celea toate şi mai era „căzănăria”, unde erau o mulţime de căzi, nalte cît o claie, de cîte 30 de căzane una, şi era căzanul de fiert rachie […]

Grămada de lemne, de cîte 30—40 de cară, era cît o biserică.

În grădină, de un lanţ, cică erau 70—80 de cară de fîn, tulei, paie.

Cam 150 de oi erau în şuri şi pe sub pătule.

Podul casei, lung de 15 m, gemea sub povara cucuruzului.

Cînd era frig, ger, dormea şi moşu Nică şi Giura în odaie şi, cînd nu, dormeau sub pătule.

Cam astfel era casa noastră şi casnicii ei, cu o jumătate de veac în urmă. Mică, joasă şi simplă, dar foarte bogată şi îndestulată, iar azi, cînd e mare şi frumoasă, e goală şi săracă şi lipsită aproape de toate celea. Şi eu, care le-am trăit şi ieri şi azi, adică cunosc averea şi bogăţia de atunci şi trăiesc în lipsa şi sărăcia de acum, adeseori plîng şi suspin, cugetînd la vremile acelea, azi cînd pribegesc pe greul drum al vieţii să cîştig sfînta pîne.

***

Fragment din volumul ,,Anotimpuri”, Reşiţa, 1970

4 thoughts on “Caii lui Sîn’ Toader (fragment), de Tata Oancea

  1. Superba descrierea, multumesc mult pentru fragment! Am devenit mai hotarat sa caut cartea lu` Tata Oancea si sa-o recomand celor mai tineri, eu am prins doar perioada cand epoca de tihna descrisa cu atata maiestrie se stingea. Aceste scrieri sunt adevarati martori ai unor vremuri in care oameni si lucrurile aveau un rost.Multumesc mult!

  2. Pingback: Caii lui Sîn’ Toader (fragment), de Tata Oancea | Cronicile din Bocșa

  3. Pingback: Tata Oancea – 40 de ani de la moarte (fragment de Gabriela Şerban) | Banatul Montan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s