Eftimie Murgu şi Ţara Almăjului (de I. Popa şi V. Zaberca)

Lucrarea de faţă prezintă, într-o imagine de sinteză, viaţa revoluţionarului democrat Eftimie Murgu, pur­tător neobosit al ideilor de dreptate socială, de liber­tate şi unitate naţională a poporului român. Devotat cauzei mulţimilor asuprite, acest fiu al meleagurilor caraş-severinene, prin întreaga sa activitate, s-a impus ca una dintre cele mai luminoase personalităţi ale trecu­tului nostru istoric.

„… Murgu n-a fost «teoretician» – e drept – ci revoluţia în marş. Omul-faptă. Omul-jertfă. Să ne descoperim în faţa jertfei lui! Ne va răspunde, poate, cu marea şi grăitoarea lui tăcere, aşa cum se cuvine eternilor”. PAVEL BELLU

Încă în anii tinereţii, student fiind la Pesta, Murgu, mergînd pe urmele corifeilor Şcolii ardelene, apără ori­ginea romană a românilor, dreptul la o dezvoltare liberă a poporului său. Ca dascăl, la Iaşi şi la Bucureşti, în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, el ia atitu­dine împotriva marii boierimi, militează pentru elibe­rarea ţărănimii, pentru înarmarea maselor şi răsturnarea orînduirii feudale.

În anii 1844-1845 Murgu acţionează în rîndul ma­selor din Banat: îndeamnă ţărănimea să se revolte îm­potriva domnilor de pămînt, propagă ideea unităţii naţionale a românilor, nu se împacă deloc cu regimul absolutist habsburgic.

La 1848 îl găsim prezent pe baricadele revoluţiei, ală­turi de foştii lui elevi Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti. A rămas acelaşi luptător con­secvent şi vizionar: nici o şovăială, nici o concesie fă­cută forţelor oarbe ale reacţiunii, nici o trădare a prin­cipiilor revoluţionare. Crezul său în vigoarea revolu­ţionară a maselor este nestrămutat.

Reprezentanţii istoriografiei burgheze au ajuns la con­cluzia falsă că activitatea lui Murgu a fost adesea um­brită de „rătăciri” şi „tranzacţii dureroase”. Pînă şi profesorul clujean George Bogdan-Duică, în biografia pe care o dedică încercatului revoluţionar bănăţean, deşi în general se exprimă în termeni călduroşi la adresa acestuia, referindu-se la lupta lui pentru închegarea unui front comun al popoarelor împotriva reacţiunii habsburgice, scria că E. Murgu: mergea cu „…naţia (naţia maghiară – n.n.), ca frunzele de toamnă ce merg pe apele rîurilor în care vîntul le-a aruncat”.

Dacă o bună parte din istoricii burghezi nu au înţeles frămîntările şi jertfa lui Murgu – pentru istoriografia marxistă lupta revoluţionarului bănăţean nu este deloc enigmatică. Militînd pentru dărîmarea edificiului feudal, apărînd cauza libertăţii sociale şi naţionale a poporului român, Murgu nu a scăpat din vedere, dimpotrivă, a sesizat cu o clipă mai devreme, faţă de mulţi dintre con­temporanii săi, cerinţa imperioasă a înfrăţirii tuturor popoarelor în lupta pentru nimicirea absolutismului habsburgic.

Murgu a întruchipat spiritul revoluţionar al epocii sale. „Principial de la un capăt la altul, după cum bine remarcă un condeier al zilelor noastre, şi-a făcut din principii stîncă şi – Prometeu modern – a suportat să i se foarfece ficaţii de către vulturul împărătesc, să i se reteze numele şi ireproşabila lui cinste să fie legată la stîlpul infamiei”.

Conducătorii revoluţiei maghiare, care reprezentau in­teresele nobilimii liberale, au nesocotit aspiraţiile spre libertate ale maselor revoluţionare, au tergiversat pînă în ultimul moment acordarea drepturilor naţionale ale românilor. Această atitudine a constituit un serios ob­stacol în calea unirii forţelor revoluţionare româno-maghiare. Murgu a intuit de timpuriu pericolul învrăjbirii naţionale, dar s-a lovit mereu de neîncrederea fruntaşilor revoluţionari unguri care vedeau în el un element peri­culos, un atentator la integritatea şi unitatea statului maghiar. Pe de altă parte Curtea din Viena nu i-a iertat niciodată poziţia sa profund antihabsburgică, lupta sa dîrză pentru răsturnarea regimului absolutist. Drept pen­tru care i-a rezervat martirajul închisorilor.

Prezentul volum – modestă contribuţie la cunoaş­terea unui crîmpei din trecutul zbuciumat al poporului nostru – se adresează publicului larg cititor şi în primul rînd tinerei generaţii. Deşi este o lucrare de popularizare, autorii acesteia s-au străduit să nu se îndepărteze de adevărul istoric, să prezinte şi să interpreteze faptele cu rigurozitate ştiinţifică. Cartea pune la dispoziţia cititorului dornic de a cu­noaşte mai îndeaproape viaţa şi activitatea lui Eftimie Murgu, un scurt repertoriu al principalelor surse de informare. În cuprinsul lucrării au fost introduse, de asemenea, cîteva fotocopii precum şi unele citate din diverse materiale documentare, care argumentează în mod convingător ideile şi faptele revoluţionarului bă­năţean.

Prin publicarea volumului de faţă considerăm că aducem un binemeritat omagiu luptătorului consecvent care a sădit în inima generaţiilor ce i-au urmat convin­gerea nestrămutată în libertate, dreptate socială, inde­pendenţă şi unitate naţională. Readucînd în conştiinţa contemporaneităţii viaţa şi faptele iluştrilor noştri înain­taşi, îndeplinim o datorie de onoare faţă de cei care ne-au transmis un mesaj progresist şi o pildă demnă de urmat.

***

În partea de sud a Banatului, de-a lungul Nerei, apă zglobie pe care oamenii din partea locului o alintă nu­mind-o Nergana, se aşterne pitoreasca „Ţară” a Almăjului. Străjuită de piscurile semeţe ale Semenicului şi de culmile mai domoale ale Munţilor Almăjului, brăz­dată de pîrîiaşe limpezi, pe care freamătă de sute de ani salba morilor ţărăneşti, Ţara Almăjului este unul dintre cele mai frumoase ţinuturi româneşti, loc de obîrşie comună a unei furtunoase istorii şi a unei neasemuit de fermecătoare legende.

Almăjenii au fost cunoscuţi din totdeauna ca oameni harnici, dovedind multă pricepere în practicarea unor îndeletniciri tradiţionale pe aceste plaiuri, cum ar fi plugăritul şi păstoritul. Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, învăţatul italian Francisc Griselini nota că almăjenii sînt nu numai destoinici, dar şi din cale afară de ospitalieri. Alţi cronicari pomenesc jafurile şi sufe­rinţele pe care ei le-au îndurat în timpul ocupaţiei tur­ceşti ori sub călcîiul cismei austriece, înşiră luptele purtate de aceştia, fără contenire, din generaţie în generaţie, împotriva nedreptăţii, a împilării sociale şi naţionale.

După mai bine de un veac şi jumătate de dominaţie otomană în Banat, prin pacea de la Passarovitz (1718), această provincie trece sub controlul imperiului habsburgic. La scurtă vreme după cucerirea Banatului, austriecii s-au dovedit a fi stăpîni dintre cei mai neîndurători, mult mai neînduplecaţi decît osmanlîii, fapt care a pro­vocat, nu odată, răzvrătirea autohtonilor.

În sudul Banatului autorităţile habsburgice au înfiinţat trei regimente grănicereşti (germano-banatic cu reşedinţa la Biserica Albă, iliro-banatic cu reşedinţa la Panciova, şi româno-banatic cu reşedinţa la Caransebeş), care aveau menirea de a apăra fruntariile imperiului de atacurile turceşti. Regiunea militarizată depindea direct de Curtea din Viena, rămînînd sub autoritatea Consiliului de război din capitala statului austriac şi după anul 1779, cînd Banatul a fost încorporat Ungariei. Spre sfîrşitul seco­lului al XVIII-lea, comunele de pe Valea Almăjului au fost încadrate în „graniţa militară”. Grănicerii erau în acelaşi timp plugari şi ostaşi. Ei nu aveau sarcini iobăgeşti, dar glia pe care trudeau aparţinea împăratului. În virtutea dreptului de folosinţă asupra pămîntului gră­nicerii erau obligaţi să achite dări în bani, să robotească la ridicarea unor clădiri publice, la tăiatul şi transportul lemnelor ori la întreţinerea drumurilor de pe teritoriul regimentului. Îndatorirea lor de căpetenie a fost însă aceea de a lupta, ori de cîte ori interesele imperiului o cereau, atît în interiorul ţării cît şi peste hotare.

Între localităţile almăjene de graniţă durate cu veacuri în urmă de populaţia românească autohtonă se numără şi Rudăria, comună aşezată la rădăcina sălbaticelor chei care îi poartă numele. Aici a văzut lumina zilei înflăcăratul revoluţionar paşoptist Eftimie Murgu, neostenit luptător pentru dezrobirea socială şi naţională a po­porului român. De aici, din Rudăria, astăzi Eftimie Murgu, s-a ridicat acela care prin faptele sale pildui­toare, prin lupta şi jertfa sa, şi-a încrustat adînc numele pe răbojul istoriei noastre.

Eftimie Murgu s-a născut la 28 decembrie 1805. După cum reiese din actul de naştere păstrat în copie, la acea dată „s-au botezat şi s-au uns cu sfîntul mir pruncul Eftimie” fiul lui Simu şi Cumbria Murgu din Rudăria. Mama lui Murgu, cu numele de fată Pungilă, era de obîrşie dintr-o comună învecinată, Bănia. După ce se cununase în ianuarie 1805 cu Simu Murgu, militar în regimentul român de graniţă cu sediul la Caransebeş, ea va aduce pe lume patru copii: Eftimie (1805-1870), Versavia (1808-1887), Nicolae (1812-1848) şi Ilie (1815-1847). Păstrînd tradiţia, Nicolae şi Ilie au îm­brăţişat meseria armelor, ajungînd ofiţeri în acelaşi re­giment în care slujiseră străbunicul, bunicul şi tatăl lor. Versavia se va căsători cu un ofiţer care servea, de ase­menea, în regimentul româno-banatic.

Deşi se născuse într-o familie în care cariera ostă­şească se moştenea din tată în fiu, Eftimie Murgu nu se simţi atras de aceasta. Dar, chiar dacă destinul i-a îndreptat paşii pe alte cărări, Murgu nu a întrerupt legăturile cu grănicerii bănăţeni, îşi va pune în ei mari speranţe, rezervîndu-le un rol de seamă în timpul eve­nimentelor revoluţionare de la 1848.

***

Extrase din lucrarea „Eftimie Murgu”, autori I. Popa şi V. Zaberca, Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1976

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s