Câteva legende despre ruinele Cetăţii Ilidia

Ruinele Cetăţii Ilidia sunt situate la cca. 4 km est de localităţile Socolari şi Potoc, şi cca. 7 km sud-est de localitatea Ilidia (toate aşezări rurale în judeţul Caraş-Severin), pe înălţimea calcaroasă a Dealului Custura Cetăţii (659 m), la contactul Dealurilor Oraviţei cu Munţii Aninei.Ruinele Cetăţii Ilidia (foto Sanda Bucinschi)

Este important de precizat că Cetatea Ilidia este numită adeseori, în diverse publicaţii sau numai în tradiţia orală, Cetatea Socolari, Cetatea Beiului, Cetatea Terezia şi chiar Cetatea Potoc. În mod similar, înălţimea pe care dăinuie fortificaţiile poartă mai multe denumiri: Dealul Cetăţii, Dealul Cetăţuia, Dealul Coruma, Dealul Custura, Dealul Custura Cetăţii, Custura Părăsită, Măgura Beiului.

În cercetările noastre, mai vechi sau mai noi, pentru cunoaşterea locurilor şi oamenilor din Banatul Montan, am descoperit numeroase legende şi povestiri cu referire directă la ruinele cetăţii Ilidia din proximitatea localităţilor Socolari şi Potoc. În rândurile care urmează, am grupat câteva dintre acestea, cu nădejdea că vor atrage atenţia turiştilor care vizitează Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa pe axa Cheile Nerei-Valea Beiului-Valea Beuşniţei şi îi va face să urce pentru câteva clipe la vestigiile Cetăţii Ilidia.

O primă legendă se intitulează „Şiretenia Mariei Terezia” (traducere: Bogdan Mihai Dascălu) şi a fost extrasă din volumul „Alexander Tietz şi Banatul Montan”, coordonat de Erwin Josef Ţigla şi apărut în anul 1998, la Editura Timpul din Reşiţa. Aceasta spune că, în vreme de război, împărăteasa Maria Terezia fu împresurată de turci în Cetatea Socolari, iar turcii erau cu mult mai numeroşi decât oştenii din cetate. Ca să scape teafără, împărăteasa se folosi de un vicleşug: ceru să se potcovească caii invers şi părăsi cetatea în toiul nopţii alături de oştaşii ei, lăsând în interiorul fortificaţiei numai o bătrânică. Ea făcu foc mare şi lăsă să se ridice rotocoale mari de fum deasupra zidurilor. La mijirea zorilor, când turcii văzură umele cailor care păreau că urcă din vale spre cetate şi rotocoalele de fum, crezură că se primiseră întăriri, iar în cetate se pregăteau bucate pentru o mare armie. Ei renunţară astfel să mai atace cetatea şi plecară.

O altă legendă, extrasă din volumul „Märchen und Sagen aus den Banater Bergland” (apărut în anul 1974 la Bucureşti, autor Alexander Tietz) şi tradusă de Iulianna Dobai, spune că Cetatea Ilidia ar fi fost clădită de ostaşi şi că exista în timpul împărătesei Maria Terezia. Din cauza terenului accidentat şi neprimitor, dominat de abrupturi stâncoase şi pădure deasă, ostaşii au adus pietrele pentru construcţie de jos, din vale. Ei s-au aşezat într-un şir lung, au luat bucăţile de rocă din albia râului şi le-au transportat pe braţe, din mână în mână, până la locul construcţiei. Printre aceşti soldaţi, unul lângă celălalt, fără să se cunoască, s-au nimerit un tată şi fiul său. Când a descoperit că tânărul care îi dădea pietrele era fiul său, bătrânul soldat a fost cuprins de o mare amărăciune. Imaginile unor vremuri de mult apuse l-au răscolit, iar amintirile clipelor în care şi-a părăsit familia şi a plecat la oaste l-au copleşit. Văzându-şi pentru prima dată fiul, băiat mare, dar tânăr soldat sortit aceleiaşi vieţi sărăcăcioase şi amare pe care a dus-o şi el, ridică piatra pe care i-o dăduse propriul copil şi îl omorî din câteva lovituri. Mai bine să fie mort, a mărturisit mai târziu judecătorilor, decât să se necăjească toată viaţa în cătănie, în necaz şi robie, acolo unde în acele timpuri nu exista dreptate şi de unde nu exista nici o scăpare.

În povestirea „Răutatea căţelei” (extrasă din volumul „Povestiri cărăşene”, apărut în anul 2001 la  Editura Timpul, din Reşiţa), autorul, George Mihai Braia povesteşte că Dealul Cetăţuia este de mult vestit. Un singur zid a mai rămas din cetatea regală Ilidia. În vremurile de glorie, aici au venit regii Ungariei, Carol Robert şi Sigismund de Luxemburg. De sus, o splendidă panoramă se deschide spre plaiurile cărăşene. La poalele sale curge Beiul, iar la câţiva kilometri se află sălbaticele chei ale Nerei. Aici, lângă zidul istoric, la mijlocul secolului al XIX-lea, Adam Neamţu împreună cu alţi 11 haiduci au depus jurământul sub clar de lună.

Petru Tudor, autorul volumului „Legendele Caraşului”, apărut în anul 1997, la Editura Timpul din Reşiţa, ne răsfaţă cu trei legende referitoare la ruinele cocoţate pe masivul sur şi strălucitor de la hotarul satelor Socolari şi Potoc.

În prima dintre ele, numită „Cheia Cetăţii”, se spune că în bătrânele ruine ale fortificaţiei de pe Dealul Cetăţii ar sălăşlui un balaur, iar la gâtul său s-ar afla cheia cetăţii. Dihania însăşi, ar fi o fată de împărat vrăjită, Irina, prinţesa Bizanţului de odinioară, care aşteaptă un suflet de voinic pe care să-l amăgească ca să ia cheia şi să o dezrobească astfel din ghearele unui teribil blestem. Mai spun bătrânii satelor din apropiere, că tânăra femeie se arată voinicilor de după un cleanţ vânăt, îmbrăcat într-o minunată pădure de liliac, ca o nălucă cu chipul împietrit, cu păr lung şi şuviţat.

În ce-a de-a doua legendă, intitulată „Comorile begului”, citim că odinioară, pe vremea turcilor, în Cetatea Beiului îşi avea reşedinţa un turc hapsân, despre care se zicea că în tinereţea lui zbuciumată ar fi iubit cu patimă o copilă, într-atât de mult, că ea părăsindu-l, îşi iei din minţi. De ani de zile, îmbătat de blestemul iubirii neîmplinite, turcul hălăduia singur prin cârşiile sălbatice din jurul Cheilor Nerei, dezamăgit şi frânt de durere, iar într-un final s-a închis într-un turn al cetăţii, punând biruri grele pe creştini şi pierzându-i pe cei care călcau în cetate. Treptat, oamenii părăsiră ţinutul, retrăgându-se prin poienile din mijlocul codrilor sau plecând spre alte meleaguri. Dar iată că într-o dimineaţă de toamnă, turcul şi-a încărcat comorile pe un asin şi după ce le-a ascuns într-o tainiţă din apropierea Cheilor Nerei, s-a căţărat pe o stâncă şi s-a azvârlit în apa Nerganului. De atunci, a rămas în memoria locurilor Turnul Mare al lui Beg, din Cheile Nerei.

Din ultima legendă, „Custura părăsită”, aflăm că o dată la şapte ani şi numai după ce înconjori cetatea de şapte ori, stânca de pe Măgura Beiului se deschide şi doar atunci muritorii pot răzbate spre o lume a comorilor: cufere cu nestemate şi bijuterii, mormane de aur, blănuri şi veşminte scumpe etc. Dar, vocea care izvorăşte parcă din mijlocul steanului de calcar şi ademeneşte pământenii la comorile din măruntaiele Pământului avertizează şi că orice moment de întârziere, cauzat de lăcomie, poate duce la închiderea portiţei şi captivitate veşnică în stâncă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s