Despre Damian Izverniceanu (de Ion Neaţă)

Damian Izverniceanu s-a născut la 2 martie 1883 în Ciclova Montană, judeţul Caraş-Severin. A urmat şcoala primară (5 clase) în satul natal, apoi gimnaziul la Oraviţa şi Şcoala Normală Confesională din Caransebeş. După absolvire, în 1905, este numit învăţător în Sasca Montană, unde organizează şi conduce corul minerilor, obţinând mari succese. Realizează, de asemenea, spectacole de teatru rural cu piese de Vasile Alecsandri şi I. L. Caragiale.

În 1912, când autorităţile străine au închis şcoala românească din Sasca Montană, Damian Izverniceanu trece la şcoala din Vrăniuţ. Între 1914 şi 1918 este mobilizat în armata austro-ungară, pe front, experienţă existenţială din care vor rezulta câteva impresionante povestiri: Înaintea unei barăci, Bianca, Norina etc. La întoarcere, organizează în satul natal şi la Vrăniuţ o gardă naţională pentru apărarea intereselor populaţiei româneşti din aceste locuri. În scurtă vreme, este chemat la Sibiu, ca funcţionar la Consiliul Dirigent, resortul instrucţiunii publice, militând pentru Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Îl aflăm, apoi, printre cei dintâi studenţi ai tinerei Universităţi Româneşti din Cluj, unde va obţine licenţa în limba şi literatura română. După absolvire este profesor şi director la Şcoala Secundară din Târgu-Mureş, de unde pleacă la Oraviţa, ca profesor la Liceul „General Dragalina” (până în 1926) şi la Jimbolia (până în 1932). Se transferă, în cele din urmă, la Gimna­ziul din Lipova, unde a funcţionat până la 29 martie 1935, când se stinge din viaţă, la numai 52 de ani.

Încă din anii copilăriei şi ai adolescenţei, s-a simţit atras de literatură. Citea cu pasiune romanele populare, literatura română veche şi fabulele lui Esop. Ca elev, trimitea ştiri cul­turale la Gazeta Transilvaniei, Tribuna Poporului din Arad, Foaia Poporului a lui Dimitrie Birăuţiu din Budapesta, iar mai târziu poezii şi poveşti populare. Devine membru al Societăţii de lectură „Ioan Popasu” din Caransebeş, unde citeşte lucrări pedagogice şi mici povestiri.

Sub pseudonimul I. Dan, publică o scrie de poezii în prestigioasa revistă Familia, a lui Iosif Vulcan, de la Oradea, ajungând apoi colaborator permanent la Calendarul Românului din Caransebeş, unde tipăreşte numeroase schiţe, povestiri şi nuvele. Cu timpul, devine colaborator, mai ales cu proze şi cu culegeri de folclor, la cele mai cunoscute publicaţii din Banat şi din ţară : ziarul Drapelul, din Lugoj, condus de Valeriu Branişte, Progresul, Foaia Orăviţii, Junimea din Oraviţa, Educatorul, Românul, Drum nou,  Semenicul, Banatul literar, Vatra Banatului, Banatul românesc, Făclia, Opinia   noastră, Lumina Caraşului, Neamul românesc literar al lui Nicolae Iorga, Ramuri, Arhivele Olteniei, Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor din Bucureşti. În publicaţiile amintite a tipărit peste 100 de schiţe, povestiri, nuvele, un roman, culegeri de folclor, poezii originale, studii, comentarii şi articole. Marea majoritate a acestor texte au rămas în presa amintită şi doar o infimă parte au fost editate în volume, astfel: romanul Adam Neamţu, culegerea de schiţe şi povestiri Icoane din Banat, Colecţia de cântece de stea şi colinde, studiul Scriitori români din Banat, Banatul — studiu —, Oltenii din Banat (Bufenii sau ţăranii şi originea lor), acesta din urmă apărut postum la Editura „Librăria Românească”, Lipova, 1935. a rămas nepublicat un vast şi important corpus de folclor bănăţean.

Animat de ideea realizării unei prese militante, Damian Izverniceanu întemeiază în 1925 şi conduce până spre finele anului 1926, la Oraviţa, ziarul săptămânal Junimea. Dintre textele apărute remarcăm Bianca, Înaintea unei barăci, Norina şi o temerară traducere, neterminată, din S. Arrenius, Viaţa Universului — fragmente din şase capitole, ale unei cărţi celebre. A desfăşurat o bogată activitate didactică, publicistică, scriitoricească şi culturală. A fost decorat cu „Răsplata muncii clasa I” şi „Meritul cultural clasa I”.

Damian Izverniceanu a fost un publicist talentat, un în­zestrat prozator, intrat pe nedrept în conul de umbră al isto­riei literare. Ediţia de faţă, incompletă (ar putea fi publicate cel puţin 5 volume de schiţe, povestiri şi nuvele), intenţionează să aducă în actualitate câteva din cele mai reprezentative creaţii ale autorului.

Încântat de operele lui Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici, la începuturile sale literare, Damian Izverniceanu se apropie, în primele două decenii ale veacului nostru, de Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu şi de curentul poporanist, care-l vor marca pentru o bună bucată de vreme. În acelaşi timp, el este sensibil la spiritul literaturii ardelene şi al celei bănăţene, care-şi  aveau idealurile lor etico-sociale. Pe bună dreptate Nicolae Iorga l-a categorisit drept „un Agârbiceanu al Banatului”. El a dat forţă şi dinamism unei specii literare caracteristice Banatului — povestirea. În numărul din aprilie 1935 al revistei timişorene Fruncea, Aurel Contrea scria că în situaţia de atunci a prozei bănăţene Damian Izverniceanu se dovedeşte un optimist, ce realizează opere pe gustul cititorilor: „Literatura a alimentat pasiunea de viaţă a acestui intelectual de elită. Deşi a pornit pe urmele povestitorilor ardeleni şi bănăţeni, în special ale lui Ion Pop-Reteganul şi George Catană, Damian Izverniceanu i-a depăşit prin vigoare artistică”.

În Banatul literar, anul I, nr. 8, 1935, număr integral de­dicat lui Damian Izverniceanu, se scrie: „Murmurul vieţii, ura­ganul patimilor, tăcerea fericirii ca şi farmecul psihic îl încercuiau pe autorul liniştit şi contemplativ, până ce nu le declanşa în ropotul spumos al verbului său de povestitor”.

Preocupat de naraţiune, de elementele sociale şi de cele etnice, Damian Izverniceanu a creat un interesant univers uman, specific Banatului, chiar dacă străbunicii lui au venit de peste munţi, din Oltenia, în jurul anului 1740. Proza lui izvorăşte dintr-o veche vână istorică, în care eticismul şi mili­tantismul transilvan îşi au sensul lor de nezdruncinat. Simul­tan, Damian Izverniceanu a imprimat operei sale notele speci­ficului naţional românesc în întregul său, insistând asupra luptei pentru eliberare naţională, pentru înlăturarea vitregiilor istoriei şi pentru triumful spiritului de dreptate. Şi atunci când se întoarce în trecutul istoric (Din alte vremuri), el se referă tot la dreptatea care trebuia să vină cât mai curând pentru poporul asuprit din Transilvania şi Banat. Mai toate prozele lui Damian Izverniceanu pornesc de la surse folclorice, inepuizabile în Banatul de Sud. Dar aceste surse sunt filtrate cu pricepere şi fineţe, până la o notabilă originalitate.

La apariţia volumaşului Icoane din Banat, în 1922, Nicolae Iorga scria: „Sunt ani de când acest tânăr scriitor îmi trimitea pentru revistele mele literare povestiri din ţinutul lui, care deosebindu-se de Oltenia vecină, totuşi atât de caracteristică, are o înfăţişare cu totul deosebită, în aspectul naturii chiar, şi cu atât mai mult în firea românilor de acolo, în obiceiuri, în grai. Unele din aceste povestiri, în care nu se întrebuinţează nici un meşteşug, erau cu toate acestea adânc impresionante. De atunci scriitorul n-a câştigat, dar nici n-a pierdut din însuşirile sale” (Gazeta Transilvaniei, 5.II.1922).

Iar la moartea lui Damian Izverniceanu, acelaşi Nicolae Iorga, în Oameni care au fost, sublinia talentul de povestitor al celui dispărut: „Pagini simple şi adevărate care nu se închinau nici unei mode şi nu ascultau de nici o direcţie. Amintiri puse pe hârtie, credincios, din iubire sau din mila pentru dânsele. Era un Agârbiceanu al Banatului… deşi cu mult mai puţin, dar un martor cinstit al vremii sale…”.

Damian Izverniceanu rămâne, într-adevăr, un scriitor demn de interes, un harnic slujitor al şcolii româneşti, un publicist viguros şi neobosit.

Pentru prezenta culegere, îngrijitorul ediţiei a selectat (în­deosebi din publicaţiile vremii, mai sus amintite) o seamă din cele mai izbutite povestiri. Autorul lor nu a avut răgazul (poate nici intenţia) de a le relua, supunându-le la acea finisare pe care ar fi presupus-o republicarea lor într-un al doilea vo­lum (după Icoane din Banat) — fapt ce împietează asupra lim­pezimii şi cursivităţii lor (stângăcii stilistice, sintagme greoaie, reminiscenţe, banalităţi, lungimi nejustificate). Dar, dincolo de aceste carenţe, valoarea informativă — în plan social, etnogra­fic, istoric şi chiar estetic — a povestirilor nu este deloc ne­glijabilă. Am ataşat textului un glosar de termeni dialectali, util cititorilor mai puţin familiarizaţi cu caracteristicile lexicale ale graiului bănăţean.

***

Sursa: Izverniceanu D., (1986), În codrul Boşneagului – povestiri, Editura Facla, Timişoara

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s