Lume fără cer (de Virgil Birou, extrase)

Undeva, dinapoi, se rupse o sfoară. Pînza scorţoşată de ger a cudubii care acoperea căruţa lui Pavel Toc din Socolari începu să pălăpăiască în întunerec şi să izbească cu pocnete seci chingile de lemn, arcuite peste loitre. Se zbătea şi tremura ca aripa frântă a unui liliac uriaş, care îşi încorda puterile, în zvârcolire zadarnică şi cu capul înfipt în piept, să răzbească prin bezna îngroşată ca păcura. Caii fură opriţi, vijelia îi mătură oblig spre şanţ, gata să răstoarne căruţa încărcată, ale cărei încheieturi gemeau şi pîrîiau să se desfacă. Lui Pavel i se tăie suflarea; vîntul îi plesni în faţă o lopată de neauă amestecată cu ploaie şi el nu mai văzu nimic, simţi doar zmunciturile cu care încerca să rupă coviltirul.

– Ne zmulge cuduba, ţipă el după ce se şterse cu mîneca pe faţă, coborînd din cer un sobor întreg de sfinţi şi de praznice în ştirea doctorului Maxim Krampfucek, care l-a făcut să ia, cu noaptea în cap, drumul Oraviţei, pe o vreme în care şi de un cîne ţi-ar fi fost milă să-l ţii afară.

– Tată!

Boldi cu cotul figura pe care nu o vedea, dar care se ghemuia în siţ lîngă el, ocrotită sub coviltir şi învelită pînă la picioare în păclia groasă, cu miţe de o palmă. Moş Iosum nu se clinti. Moţăia cu capul în piept cum îl scutura căruţa, pîsla de oaie, cu aripile înnodate sub bărbie, îi acoperea obrajii şi urechile. Toată noaptea a curăţat cucuruz, cînd s-a trîntit, un ceas, pe marginea patului, de grija plecării nici nu s-a mai dezbrăcat. Şi-a întins picioarele pe dunga laviţei şi a început să sforăie.

Pavel îl strigă din nou:

– Ţine hăţurile, tată, pînă mă duc să o leg dracului, că rămînem în ploaie, ca neoamenii.

Moşul tresări, buimăcit de aţipeală.

– Ha, ce? Unde sîntem?

-Prinde hăţurile pînă leg eu pînza, că ne-o ia vîntul, urlă Pavel la urechea lui, ca să întreacă vîjîitul furtunii.

Îşi desfăcu greu degetele înţepenite pe hăţuri şi le trecu pe acestea moşului, care înjura în gînd că trebuie să-şi scoată mînile din căldura mînecilor încrucişate pe piept.

– Dacă nu vezi, mai bine opreşte, strigă încă o dată Pavel şi se strecură printre sacii de cucuruz pînă la şîreaga de dinapoi, unde necuratul parcă anume fluştura pînza, ca să facă ciudă oamenilor şi aşa plini de necaz.

Era beznă. Pavel avea de potrivit anume treburi de cătănie la Oraviţa; ca să nu-şi poarte căruţa goală, s-a lăsat pe ziua aceasta de sîmbătă, cînd era tîrg şi îşi putea vinde şi cucuruzul.

Vremea umbla pe la Blagoveştenii. După iarna grozavă, cu nămeţii pînă în umeri şi cu un ger crîncen cum nici oamenii cei mai bătrîni nu au ţinut minte, primăvara se arătase de timpuriu. Soarele călduţ a pornit în cîteva zile ogaşele şi a scos vietăţile de prin bîrloguri. Cei de la oraş erau palizi, pomeţii scoşi trădau mizeriile prin care au trecut. Se clătinau de atîta lumină. Primeau însă bucuroşi ţigăncile din Ciclova, care veneau cu ghiocei şi îmbiau cu ochi lucitori laptele de capră adus în doniţe de tinichea. La sat, aburii ce se prelingeau din pămînturi, trimiteau chemări irezistibile către ţăranii care s-au ivit pe după ferestrele aburite şi au început să-şi potrivească plugul prin curţile noroite de zăpezi.

A fost o săptămînă de soare, galben şi lenevitor, care a muiat umerii oamenilor ca după beteşug. Nu mai putură ţine pe ei paltoanele roase şi cu urzeala subţiată de atîta purtat, ci le agăţară cu grijă, pentru iarna viitoare, în cămara cu miros de şoareci şi de închis şi ieşiră numai în haine, prin găurile cărora boarea proaspătă a primăverii spăla în voie membrele vlăguite.

După aceea, timpul iar s-a întors. Vîntul mare, într-o noapte, se porni ca hoţii, pe neaşteptate, cu o turbare de-ţi venea să crezi că mută lumea din loc. A început prin creierul munţilor, peste povîrnişurile Semenicului, de unde a abătut o perdea de omăt pufos, cu floarea cît banul, care a năpădit, cît ai clipi din ochi, negurile aşezate prin prăpăstii şi a astupat luminişurile, pe care păcurarii şi stînjenarii s-au şi prins să sîrguiască. Pe dealul Jervanului neaua se aşternu într-un cearşaf de doi metri, puieţii de brazi din vale, sădiţi de pădurarii societăţii cu mult înainte de bătaie, nici vîrful nu şi-l mai scoteau, doar ici-colea cîte un ciot rebel se cuibărea în albeaţa lui ca un şoarece negru şi ud.

S-a repezit apoi către Oraviţa, între tîlvele ce-i închideau calea spre cîmpie şi se încîlci în codrii de fag ai Simionului, prin hăţişurile căruia ciutele mirate de răsturnarea lucrurilor în zadar căutau adăpost. Muntele prietenos, dedat cu oamenii, îi întoarse spatele rotund şi răbduriu, cum întorc ciobanii cojocul, cu partea miţoasă, în calea vremuirii.

Sfidarea i-a dezlănţuit furia fără zăgaz. Începu să se învîrtească pe loc, în ropoteală oarbă şi turbată, prin cotloanele văilor adînci înşirate ca nişte cîrnaţi lungi în jurul dealurilor, pe marginile cărora oamenii şi-au durat sălaşuri ca să fie mai aproape de muncile din codru şi de sub pămînt. Dezveli acoperişe, de pe dîlme căpriorii dezghiocaţi păreau coastele roase ale unor monştri putreziţi pe spate. Mai la deal frînse trunchiuri de copaci, groşi ca mijlocul de bărbat şi spulberă în văzduhuri plasturile subţiri de fîn agăţate în ele, care mai rămaseră din iarna cea grea, harnă oilor pînă la încolţirea ierbii de primăvară.

Oamenii s-au retras din nou în bîrloguri. Pe drumurile ca oglinda nu mai puteau umbla, îi dobora vijelia parcă ar fi fost pui de mîţă cu picioare moi, care atunci învaţă să umble. Şi vîntul urla, şuiera şi hohotea spre cînătările cerului, în care aerul s-a îndesat ca sticla, rece şi aspru, sîngerînd obrajii celor ce ieşeau din casă. Soarele se ghemui de o parte învelit într-o roşeaţă spălăcită. Pe la prînz întinse peste faţa lui o ceaţă plumburie, la adăpostul căreia răscoli încă o dată coclaurile negre. Se prăbuşiră lespezi despicate din crestele de piatră; lupii, în roiuri, părăsiră din nou văgăunile, cu părul zburlit, cu colţii plini de bale şi atunci nici stînjenarii nu au mai îndrăznit să coboare; prin Ocoale s-a lăţit vorba că pe Glăvan s-au găsit trei bocanci, cu cioturi de oase în ei şi neaua era roşie împrejur.

După vreo cinci zile a nimerit scăparea spre valea Răcăjdiei. De bucurie se aşternu atunci în lungul şoselei, într-un ţiuit care îngheţa oasele în om şi spulbera tot din calea lui. Neaua proaspătă fu zvîrlită în spatele dîlmelor, dezgolind în faţă prăvălişuri sfrijite de ger, negre şi afînate, parcă ar fi fost trecute prin foc. Oamenii se zgribureau cu clăbeţele vîrîte în nas, ochii strînşi lăcrămau.

Abia în noaptea în care Pavel trebuia să se ducă la Oraviţa a arătat semnele de oboseală. De bun rămas a slobozit o ploaie amestecată cu neauă, pe care o volbura în rotocoale alburii printre case şi pe şosea, încurcînd căruţe şi acrind inimile acelora, pe care tot felul de treburi i-au scos pe drumuri. Deşi ploaia a mai muiat gerul sec, drumeţii aciuiţi sub cudubă şi înveliţi pînă la picioare în cojoace grele se tîrau ca orbeţii, viforniţa vîntura zloata pieziş şi le-o trecea prin faţă de ascuţiş de cuţit, lipsindu-i şi de puţina vedere ce prinse să mijească în acel sfîrşit de noapte.

***

Fragment extras din volumul „Lume fără cer”, autor Virgil Birou, apărut la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957 (pag. 7-11).

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s