Crucile din Secaş (fragmente, de Virgil Birou)

Cimitirul din Secaş (Secăşeni, n.n.) este cocoţat pe un deal ce se ridică pe liziera de Est a satului. Urcuşul pe panta piezişă este destul de anevoios, dar sus, pe platou, priveliştea domină toată valea, până la revărsarea ei în Căraş.

Secaşul nu are grezie. Cel puţin la suprafaţă nu. În schimb dealurile sunt formate din puternice iviri ale şisturilor cristaline, ce se trag dinspre Goruia şi apar şi în partea nordică a Pietrarului din Ticvani. Ele formează piatra vânătă, întrebuinţată aci doar pentru construcţii. Pe Căraş în jos se întinde, ca ultim vârf, până la Vărădie, în dealul Chiliilor.

Piatra de şist este sfărămicioasă. Fibrele ei paralele, cu aderenţă minimă, foarte greu rezistă la intemperii şi mai greu la cioplire. Mai cu seamă în lungul fibrelor nu se poate tăia, pentrucă se despică pe lungime necontrolabilă. În consecinţă, la început, secăşenii au recurs la un compromis. Au făcut cruci de lemn şi le-au sprijinit cu o placă de şist. Pe placă au gravat anul morţii şi cel mult iniţialele răposatului. Litere mici nu se pot scobi pe placă, pentrucă dispar între fibre, iar pentru litere mari nu este loc.

Tendinţa după lucru mai perfect însă nu i-a lăsat să se oprească aici. Secăşenii probabil sub imboldul vecinilor, au încercat să cioplească şistul în formă de cruce. Evident formele au aspect foarte primitiv, derivând din calităţile, mai bine spus, din defectele materialului. Totuşi fondul sufletesc al problemei este demn de remarcat. Piatra vânătă, de şist, rar se găseşte în lespede mare şi compactă. Să se scoată în această formă, cu mijloace artificiale, nici vorbă nu poate fi. Oamenii trebue să aştepte până când vremea desface vreo bucată în formă de lespede. Câte încercări, câtă trudă a trebuit, până când cioplitorii cu mijloace rudimentare au putut scoate o formă proprie şi un fel de prelucrare mai potrivit cu natura pietrii. Au constatat că în piatra şistoasă contururile numai oblig se pot tăia. În consecinţă singura formă admisibilă este forma de Malta, cu braţe oblige şi scurte, de multe ori abia-marcate. Feţele pietrii nu se pot curăţi, nici netezi. O sârguinţă grozavă însă a scobit litere adânci şi pe faţa accidentată şi e înduioşător să vezi strădaniile celor vii pentru îmbodobirea casei celor duşi la veşnicie.

Cruce de lemn sprijinită cu placă de şist

Cruce primitivă sculptată în piatră şistoasă

Cruci cu cap pentagonal sculptate în calcar

Aceeaşi strădanie i-a mânat în căutarea pietrei bune. Aşa au ajuns spre miază-noapte şi răsărit la piatra de calcar şi spre Sud la gresia din Ticvani. Şi odată cu piatra au venit şi forme noi. Din piatra de var s’a desvoltat crucea cu cap pentagonal, iar gresia a adus formele treflate.

Crucea cu cap pentagonal este o variantă a formei de Malta. Faţa superioară a extremităţii braţului vertical nu este tăiată în plan orizontal, ci este formată din două planuri înclinate şi uşor curbate. În felul acesta capul crucii are aspectul unui comănac monahal. La una din forme braţele transversale sunt puternice şi mult mai late, decât cel cel vertical. La alta ele sunt reduse şi au înclinare foarte mică, deşi crucea e mai mare. Aspectul crucilor este armonios şi gingaş, se vede că au fost cioplite cu grijă şi destulă pricepere. Muchiile ascuţite sunt evitate şi se observă o bombare moderatoare a braţelor.

Un început de boltire a capului se constată şi la lespezile cruciforme din şist. Este probabil, că cioplitorul a încercat să îndulcească ascuţimea fibrelor de şist.

Formele treflate sunt de tipul celor din Ticvani, fără a avea însă amploarea acestora. Se simte dela prima vedere, că n’au crescut pe solul originar. Cele mai multe au lespedea în formă de dreptunghiu, sau în forme nedesvoltate de inimă. S’ar putea face un studiu separat despre desvoltarea formelor de inimă. Nici socluri singulare, sau comune, ca la Ticvani nu sunt.

În schimb crucea cu braţe drepte este bine reprezentată. Mai cu seamă forma veche cu cap lăţit şi cea greacă pură se găseşte în abundenţă. În majoritatea cazurilor acestea sunt cioplite din piatră de var şi sunt tăiate foarte precis. Câteodată suprafaţa lespezii este buciardată, iar contururile şi partea pentru inscripţii este netezită. După inscripţie, crucile ce azi stau în picioare, datează din prima jumătate a secolului trecut; urma intemperiilor abia dacă se vede pe ele.

La una se constată o tendinţă de ornamentare a braţelor, suprafeţele terminale sunt scobite cu şanţ la mijloc, în doi lobi. Pe cruce scrie anul 1833 şi două iniţiale: B.K.

Forma am găsit-o destul de răspândită la Oraviţa, datând cam tot din acea vreme, ceea ce ne face să credem, că ea s’a desvoltat întâiu la Oraviţa şi de aici a trecut în unele sate din jur, unde o găsim în câte 2-3 exemplare în total.

***

N’am fi complecţi, dacă n’am vorbi în acest loc despre vechile podrumuri. Ele ne documentează încă o dată legăturile indestructibile de familie. Ea a fost una şi nedespărţită în vieaţă, una şi nedespărţită vrea să fie şi după moarte.

Podrumuri se găsesc în toate satele mai de seamă de pe Valea Căraşului. Sunt formate ca încăperi subterane largi, adevărate pivniţe zidite şi boltite, cu intrare axială pe partea crucii. În aceste pivniţe – cavouri ţărăneşti – are loc toată familia. Unii le fac atât de largi, încât şi neamurile de ramură colaterală au loc în ele, chiar dacă nu sunt de acelaşi rang şi avere. Podrumurile sunt scumpe, însă cărăşanului care le face nu-i este ruşine de neamuri sărace.

Podrum

Sicriile se aşează în podrum pe duşumeaua de grinzi, sau de zidărie, unul lângă altul. Dacă rândul de jos nu ajunge, se aşează un nou rând de podele cam pe la mijlocul înălţimei şi peste acestea se aşează al doilea rând de coşciuge.

***

Toate cimitirele mai spaţioase de pe Valea Căraşului au două părţi. Morminţiul vechiu şi Morminţiul nou. Fiecare parte are o notă caracteristică şi aspect propriu. Uneori, când şi cel nou s’a umplut, se revine peste cel vechiu. Câteodată însă unele familii şi numai din conservatorism îşi îngroapă morţii în partea cea veche. Astfel se amestecă oasele nepoţilor cu cenuşa strămoşilor, în glie comună.

La Secaş se pot deosebi cele două părţi după tufele de lângă morminte, în partea veche lângă fiecare groapă este o tufă de băgrin, în cea nouă câte un pui de prun. În părţile vechi de multe ori se găsesc rămăşiţe de datini şi de cult vechiu, îngropate şi date uitării odată cu aceia, care le-au practicat. Am şi găsit ceva aici. Pe mormintele proaspete o nuia culcată dela cruce, în lungul mormântului. Este prăjina cu care s’a luat lungimea mortului pe masă şi după care s’a făcut coşciugul. Rostul ei pe mormânt însă nu mi l-a putut explica nimeni.

În partea veche a cimitirului am mai găsit ceva interesant. La morminte mai vechi, lângă crucea de lemn, stâlpi prismatici din piatră, de 70-80 cm înălţime. La capătul de sus au ochiu care străbate stâlpul până în partea de jos. S’ar putea crede, că sunt lespezi turceşti. Fără niciun ornament, cu dimensiunile prea geometrice, ar putea fi şi stâlpi ce se pun de către margina prăpăstioasă a drumurilor de munte. Dar nu sunt nici una, nici alta. În această regiune, până la Ştaier, nu sunt drumuri aşa de primejdioase, unde să se fie aplicat bariere. Ştaierul e prea departe. Apoi s’ar opune faptului şi concepţia de moralitate extremă în cultul morţilor: cărăşanul nu poate pune lângă mormânt lucru furat.

Rostul stâlpilor ni l-a explicat un preot bătrân. Ei n’au altă menire, decât să se lege de ei în ziua Sâmzienelor (Naşterea Sfântului Ion Botezătorul) cununi de sâmziene. Şi în alte regiuni, în ziua aceasta, românii atârnă pe case şi pe la porţi cununi de sâmziene. Aici însă pare că am găsit urmele unui cult străvechiu al sâmzienelor. În două sate învecinate, în Goruia şi în Jurjova (Giurgiova, n.n.), la Serbătoarea Sâmzienelor, preotul împarte în biserică sâmziene binecuvântate, tocmai cum împarte la Florii crengi de salcie înflorită. Obiceiul cu împărţirea sâmzienelor s’a practicat mai de mult şi în Secaş, însă murind odinioară preotul cel bătrân şi venind capelan tânăr în locul lui, acesta a lăsat să se piardă obiceiul, necunoscându-i existenţa. Când a aflat de el, mult mai târziu, i-a fost greu să-l reînvie. Bătrânii însă şi azi, în tot anul, duc cununi de sâmziene la morţi şi le fixează cu sfoară în găurile stâlpilor.

Stâlpi prismatici pe care se agaţă cununile de sâmziene

Tot în partea bătrânească a cimitirului am găsit lespezi mai mici, cu dreptunghiuri şi cu diagonale pe ele. Vor fi având ceva însemnătate, sau nu, nu am putut stabili. Un bătrân ne-a povestit că liniile în patrulater vor să simbolizeze cele patru colţuri ale lumii.

Lespezi cu dreptunghiuri şi diagonale

Trebuie să amintesc ceva şi despre crucile de lemn. Trunchiul lor, în general e simplu, fără crestături. Braţele se termină ori treflat, ori în forme de Malta, tăiate pieziş. Este interesant de văzut, cum s’au amestecat formele proprii pietrei cu ale lemnului. Fenomenul îl vom găsi amplificat în Calina, unde s’au împrumutat nu numai formele cu treflare laterală, ci chiar şi dimensiunile crucii de piatră.

La mijloc braţele crucii de lemn sunt prinse cu un cui cu capul lăţit. Pe acest cap, cu diametrul de 4-6 cm, se scrie prin punctare, numele răposatului şi anul morţii.

***

Fragmente extrase din lucrarea Crucile de piatră de pe Valea Căraşului, autor Virgil Birou, Institutul Social Banat-Crişana, Timişoara, 1941

Locul cercetărilor

Virgil Birou (sursa fotografiei: Orizonturi Culturale Italo-Române)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s