Grozavă Belarecă! (de Iosif Delaglob)

Grozavă Belarecă turbat mâni valul tău!

– tu bici de răsplătire mânat de Dumnezău –

cu graiul tău de ape mă chemi spre vremi trecute;

în versu-mi se încheagă dureri, năcazuri mute.

*

Din vremi îndepărtate spre ţărm pietros de ape

veniau ciobanii Romei în tine să adape

şi cai zoliţi de drumuri, cirezi, turme de vite

aici la’npletitură de drumuri împărţite1.

*

Când Roma’şi retrăsese grijirea de cei mulţi

se coborau adesea din munţi pleşuvi, cărunţi

păstori – străbunii noştri – vestiţi de-odinioară,

să îşi zdrobiască grâul la râşniţă şi moară.

*

Vorbeşte astăzi brazda din răscolit pământ,

vorbesc monede, scule, relicvii de mormânt

de-acele vremi de slavă, apuse pentru veci,

când exilaţii Romei urcau pe-aici poteci…

*

Şi neamuri peste neamuri streine se’npânziră,

al „fericitei Dacii” cuprins îl năpădiră,

sătuţe înjghebară cu toţii la olaltă

pe ţărmul tău de piatră, strămoşii de-altădată.

*

Din vremi de mult uitate, sătuţe drag al meu,

te-au înjghebat strămoşii, micuţe Globurău.

Ai fost frumos alt-dată şi numele de râu

l-au dat şi oameni lacomi şi dreptul Dumnezău.

Întunecaţii codrii îţi adumbreau alt-dată

zăvoaie, lunci şi goluri înprejmuite’n piatră.

*

Voind să ţină pieptul puhoaielor de Turci,

creştină’npărăteasă zidi apoi atunci2

cazarmă cu tărie, biserică de piatră

în tine mic sătuţe, cu faima altădată.

*

Eu azi îmi plec ghenunchii pe trepţi de-altar strein;

– streinii’l ridicară cu gând lacom, hain,

să ne-amăgească moşii de neamul românesc

să’nbrăţişeze lege şi cult papiştăşesc.

*

Grozavă Belareca, sălbatic şi crud râu!

schimbat-ai mult sătuţul prin valul fără frâu;

ai şters în o clipeală cazarma din vechime

şi satu’a treia parte făcutu-l-ai ruine…

Acum sunt anii şapte, trimis-ai grei naslapi

şi-ai început spre-avlia bisericii să sapi…

*

Din nou în vara asta trimis-ai turbat valul,

spre morminţia noastră sodomi mereu tu malul

*

Grozavă Belareca – eu rogu-mă azi ţie –

comoara mea mai scumpă e-aici în morminţie;

sunt trei morminte scumpe’nvăluite’n jele;

ear’între ele-odihnă dorirea-şi vieţii mele.

*

Struneşte-ţi Belarecă! Struneşte-ţi valul greu,

aşteaptă pân’aicea odihnă-afla-voi eu…

Atunci să geamă cerul! În ropote de ape

turbatul val al tău sub patru gropi să sape!

Trimite Belarecă naslapii tăi mai grei

şi poartă-mă’mpreună cu trei copii ai mei!

Cu valul tău năprasnic ne du’n adânc de ape

şi groapa noast’ la una tu fă-ne-o să se sape!

***

1 Lângă ţărmul Belarecii era zidit castrul roman „Ad Mediam”.

2. Maria Teresia în anul 1775.

***

Autor: Iosif Delaglob

Publicată în: Foaia diecezană (Organul eparhiei ortodoxe române a Caransebeşului), anul XLVIII, nr. 9, 26 februarie 1933

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s