Ţara Caraşului şi Oraviţa în însemnări, rapoarte şi relaţii de călătorie (de Ionel Bota, extrase)

La fel cum „frumuseţea României stă în munţii săi”, Muntele reprezintă în Banatul cărăşan simbolul, garantul de istorie şi civilizaţie, „patria mică”, definiţia locului ideal: „A-ţi iubi patria ta mai restrânsă constituie un sentiment din cele mai fireşti”, scrie în 1935 un orăviţean. Muntele este lumea readusă în mitul locului, raportată la el, coruptă la cronologiile atemporalului. Locuitorul Banatului de Munte este, sub protecţia acestui simbol, cel mai orgolios dintre bănăţeni: „Adevăratul Bănat în Căraş este”, spune sculptorul Romul Ladea, originar dintr-un sat de pe Valea Căraşului. Aici, iarăşi s-a mai spus, „muntele nu poate fi cucerit niciodată în întregime, el are vocaţia disidenţei”. Un William Rey, la 1849, are cuvinte frumoase după călătoria din Banat, observând diferenţe de mentalitate în satele Căraşului apoi pe linia Dunării, la Ada Kaleh, Mehadia, Orşova, Cladova. Dar Muntele alimentează nostalgii. În vara lui 1871, blazat de şesul Banatului timişan, Anton von Draskowits, stabilit o vreme în Făget, îi scrie farmacistului August Knoblauch în Oraviţa despre „dorul de peisajul montan” dintre Oraviţa şi Anina şi-l anunţă că amicul lor, Hugo Otter, vine în zonă să picteze. Muntele, omul şi civilizaţia montană, au reprezentat dintotdeauna pentru istoricul mentalităţilor piatra de încercare: „În zonele izolate, de munte – notează un istoric – memoria e fructificată de istoria mentalităţilor”. O doamnă temerară, A. de Carlowitz şi contele Waisbach are prilejul să compare pitorescul cărăşan şi Almăjul vecin, la 1848. Ei vizitau pe acest traseu banatic Oraviţa, Domaşnea, Cornea, Teregova, Slatina Timiş şi Caransebeş, sunt fascinaţi de munţii cărăşeni, apoi de „Muntele mare” (Rusca?), admiră pe linia Dunării Ada Kaleh, Cladova, Orşova, Bahna.

Peisajul, ori mai bine melancolia peisajului, devine componentă esenţială într-un cult al tradiţiei. Pentru coloniştii aduşi aici după programele oficiale coordonate de Curtea de la Viena, stabilirea şi adaptarea la habitat n-au reprezentat o problemă. Locurile şi peisajul seamănă cu Tirolul, Stiria. Aspecte remarcate şi de generalul prusac A. Jochums într-o carte apărută la 1854. Un specialist interbelic în geografia Europei consemna: „În Banat, pajiştea verde, una pe întinse suprafeţe, în jurul satelor Staierlac ori Anina, te transportă undeva în Stiria”. Ţinutul de la izvoarele Căraşului e asemănat cu peisajul carstului istrian. Există chiar diferenţe de mentalitate între bănăţeanul provinciei camerale (Timişul) şi cel al provinciei montanistice (Căraşul). Un anonim relatează, într-o carte publicată la 1793, în Frankfurt, Reisen von Pressburg durch Mähren beyde schlesien und Ungarn nach Siebenbürgen und von der zurück nach Pressburg, păţania faimosului general Laudon care, aflat în provincie la 1789-1790, este ghinionistul protagonist al unei întâmplări de pe urma căreia militarul avea să înţeleagă mai bine aceste diferenţe de mentalitate dintre locuitorul câmpiei bănăţene şi cel al Banatului Montan. Aflăm, de pildă, că în iarna aceea generalul Laudon are mari probleme, în rândul trupelor sale măcinând bolile şi simţindu-se lipsa proviantului, dar şi efectele iernii: ger, zăpadă mare. Indiferenţei autorităţilor şi localnicilor din preajma Lugojului, cărora le asigurau atunci protecţia trupelor imperiale austriece, le răspunde ajutorul venit în chervane (căruţe) dinspre târgurile Oraviţa şi Sasca. Dar chiar autorul acestor notaţii va traversa un episod cu morala asemănătoare. După o primă etapă din călătoria sa, de la Pressburg la Seghedin şi Timişoara, prin Sânmiclăuş, entuziasmat de clădirile şi viaţa oraşului de pe Bega, ajunge la Lugoj apoi la Făget, unde remarcă două biserici ortodoxe şi un locaş aparţinând ordinului minorit din Lugoj. La un moment dat, călătorul e abandonat de tovarăşii săi de drum, germani şi români din satele zonei de câmpie timişană, într-o mlaştină – probabil între Timişoara-Deta-Făget – fiind salvat de birişi (chirigii, căruţaşi) „munteni” (cărăşeni din Banatul Montan, aşadar). Întâmplarea îi determină autorului aprecieri elogioase. El numeşte pe calomniatorii bănăţenilor seelenmörder, acunzându-i de rea-voinţă atunci când au calificat localnicii – suntem în vremea lotriei (haiduciei), cu motivaţiile sale sociale, totuşi – drept spitzbuben, leneşi, hoţi, ucigaşi.

Muntele, aşadar, conferă habitatului din preajmă variante-argumente ale simbolului ascensional. Aşa cum Carpaţii au fost element polarizator al românilor, Semenicul, „muntele pleşuv”, este formă dominantă în relieful zonei, îndeobşte numită Banatul Montan, Banatul de Munte, Banatul Muntos, reprezentând 65,4% din suprafaţa actualului judeţ Caraş-Severin (10,8% dealurile, 16,5% depresiunile şi doar 7,5% câmpia). Muntele asigură această unitate geografică şi în zona Căraşului. Cei care s-au ocupat de istoria şi cultura locului vorbesc de „sufletul unic al Căraşului”, în care „natura a dozat totul cu grijă” şi a fost „mai darnică (o dărnicie luxuriantă) în profunzime şi în împodobirea reliefului”. Alţii scriu despre podoaba zonei, „pădurea bătrână”, „păduri de nepătruns”. „Rar munte – notează un orăviţean – care să fascineze şi să vrăjească mai mult ca muntele Semenic în orice anotimp îl cercetăm”. Un document dinainte de 1918 menţiona, în legătură cu ţinutul cărăşan, că „natura însăşi a lucrat aici”, evidenţiind „pădurile seculare”, „munţii pitoreşti”, „codrii de brazi, văi, cascade”.

În Banatul cărăşan, centrul regiunii montanistice a fost Oraviţa din vremea administraţiei austriece, arhivele documentare, extrem de bogate, stând la îndemâna cercetării, aproape întreg interbelicul după care a urmat, ca şi în alte locuri, risipa. Oraş al unei istorii recuperate în paralel cu evoluţiile civilizaţiei din această parte a continentului european, localitatea avea cândva o denominare duală a habitatului, Oraviţa Română venind din urmă cu o istorie bogată, iar Oraviţa Montană reprezentând oraşul modernizat după 1700.

În acest ambient pitoresc, verificându-se în reciprocităţi de habitat raportul dintre „societatea omului” şi „societatea naturală”, Oraviţa era considerată în anul 1940 „cel mai frumos oraş din judeţ, mai ales datorită priveliştilor din jur”, oraş de munte „cu aer foarte curat”, înconjurat pe culmi de „brădet bogat”, iar în întreg ţinutul aferent poziţiei dominante a localităţii „şesuri line, livezi mirositoare, câmpuri bogate”, ori „vii dulci, grădini şi aurul holdelor”, alte baze ale enunţului vorbind despre „oraşul situat în sud-estul Banatului”, despre „poziţia lui încântătoare” într-un „ţinut bogat”. Şi în registrele agricole de azi, denumirile izlazului comunal sunt păstrate după acelea de demult precum „Dumbrava”, „Dealu Mic”, „Unghet”, ori „Lunca” la Agadici. La vremea aceea, habitatul avea puţin peste 5 km lungime, iar cartierele componente păstrau vechile, pitoreşti denumiri, de la fondarea oraşului modern: Rij, Coari, Forviz, Turnul de Praf, Poiana Crucii, Dealul Calvarului, Valea Aurului, Dealul lui Fischer, Grădina Mănăstirii, Ogaşul Mare. Poziţia privilegiată pe care a avut-o Oraviţa de-a lungul istoriei sale o dă aşezarea în mijlocul unei regiuni bogate în minerale şi bogăţii vegetale. Ambasadorul lui Napoleon la Constatinopol, Ed. Thouvenel, notează cu sensibilitate acestea, ca şi despre Orşova, Vârciorova, Cerneţi. Bazinul cu roci sedimentare e situat între Moldova Nouă şi Oraviţa. Granit şi syenit găsim la Maidan şi Ilidia, chiar la suprafaţă, dar şi cărbune mineral „aducător de civilizaţie şi mizerie” la vechiul Măidan (azi, Brădişorul de Jos), deşi exploatarea a luat amploare în Anina, gresie roşie, molibden, cupru la Oraviţa şi Ciclova Montană, titan şi bismut la Ciclova Montană, aur, argint şi mineralizaţii aurifere la Oraviţa şi Sasca Montană.

Între clişeu mental şi mit-istorie, omul locului are orgoliul fondatorului de istorie milenară, alimentat adesea şi de opinia celuilalt: „Gândiţi-vă la ţinuta bănăţeanului – citim în 1925 – a cărui omenie comunicativă e reflexul unei vechi culturi”. Dar pentru cărăşan, pentru locuitorul Banatului Montan, Căraşul este, într-o însemnare, „cel mai istoric pământ al Neamului, prin/prima intrare a lui Traian în Dacia”, iar „Istoria Românilor începe pe pământul judeţului Caraş”. Elogiul istoriei orăviţene şi al ţinutului din preajmă echivalează, mereu, cu evidenţierea priorităţilor oraşului în istoria naţională ori în cea continentală. Orice prezentare, însă, pleacă de la rolul Oraviţei de centru administrativ în Valea Căraşului, parte din actualul judeţ Caraş-Severin unde se concentrează, într-o sinteză a miracolelor naturii, succeselor culturale şi evoluţiei economice, argumentele cele mai importante în definirea zonei: „Banatul Montanistic cu centrul Oraviţa/a fost renumit prin:/ Prima şcoală montanistică din anul 1729/ Monetăria Habsburgilor din Oraviţa – Ciclova 1815/ Teatrul cel mai vechiu din România, 1817/ Calea ferată prima din tot sud-estul Europei, 1847/ Expoziţia industrială şi montanistică, prima din Ţară, 1869/…Aceste opere de record izvoriau din bogăţia/ subsolului bănăţean”.

Patriotismul local este marcat de orgoliul solidar al amintitelor priorităţi. În 1930, când oraşul are 9646 locuitori, 64 străzi, 6507 ha şi 53 ari, toţi se bucură de convieţuirea într-un „oraş liber”, tradiţia de odinioară, chiar dacă în oarecare pierdere atunci, trebuie apărată cu orice prilej. În 1940, orăviţeanul spune: „Oraviţa, alături de Reşiţa, este cel mai important centru economic din judeţ”. Folosind drept argumente „dovezile unui ţinut bogat” şi celelalte priorităţi orăviţene, autorul monografiei din 1938 nu se sfieşte să ceară sprijin pentru tipărirea cărţii sale „D-lui Ministru /Tătărăscu/ rugându-vă respectuos a sacrifica o mică/ atenţie orăşelului nostru”. Ba chiar, continuând epistolarul, după ce vorbeşte de „primul teatru din ţară” (1817), de „prima cale ferată din ţară (1847-1854)”, de „prima expoziţie a industriei şi agriculturii din spaţiul românesc” (1869), acelaşi autor promite ministrului să-i dedice lucrarea. Fiindcă „judeţul/ Caraş este un ţinut special de valoros/ care prin independenţa lui/ poate mări averea noastră naţională…”.

Oraviţa este centrul lumii, locul de unde pleacă şi unde se întorc, mereu reamplificate, dimensiunile acestui inconfundabil patriotism local. Dar el, orgoliul acesta, mândria de a fi „orăviţan”, trebuie mediatizate şi în alte puncte cardinale. Din Nyiregyhaza, un Julius von Häckenreder îi explică lui „LiebereHerrn Moldovan” cum a scris el în Belgia despre Bergwerk şi despre Bank skontto Oraviţa. Aceluiaşi orăviţean îi scrie din Sao Paolo (Brazilia) Otto Vencovsky, în două rânduri, despre modul cum s-a pasionat peste ocean de arta fotografiei, pe care a învăţat-o de la Wunder, tipograful din oraşul de pe Căraş, povestind şi altora, în Brazilia, despre atelierele faimoşilor artişti din Oraviţa. Oricum, efortul din interbelic se integra dezideratului „ridicării energiei naţionale şi regionale a bănăţenilor”, o necontenită tentativă de recuperare a statutului, iarăşi prioritar, de ţinut românesc unde „se dezvolta răpede o viaţă de civilizaţie puternică”, în aprecierea lui Iorga din ediţia anului 1910 a Istoriei sale.

Dar orice spectacol frumos are şi inevitabilul căderii cortinei. Aşa cum există mereu o reluare. Acestei reluări îi dedicăm şi noi efortul din care s-a isvodit însemnarea de faţă. Deocamdată intrăm în poveste. Oraviţa şi Valea Căraşului este acest ţinut miraculos, colţ de miracol banatic căruia, de peste două decenii, încercăm şi noi să-i desluşim trecutul.

***

Autor: Ionel Bota, extrase din lucrarea Ţara Caraşului şi Oraviţa în însemnări, rapoarte şi relaţii de călătorie. Privire generală pentru perioada 1700-1950, publicată în Banatica, vol. 19, 2009, Muzeul Banatului Montan, Reşiţa

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s