Probleme bănăţene: Valea Almăjului -I- (de P. Nemoianu)

I. Valea Almăjului ca unitate geografică şi administrativă

Valea Almăjului, — care poartă numele acesta din timpuri străvechi, — se numeşte teritoriul hotărnicit la răsărit de munţii Crainei, la sud de masivul Cracul Almăjului, care o desparte de Dunăre, la vest de masivul Pleşuva, iar spre nord de falnicul munte Semenic.

Căldarea formată de aceşti munţi împrejmuitori este întretăiată de câteva râuleţe (Miniş, Prigor, Rudărica), cari toate se varsă în Nera sau Nergăn, care străbate întreg ţinutul Almăjului, întâi dela nord spre sud, de subt Piatra Semenicului la Prilipeţi-Prigor, iar de aci o apucă spre vest, până la Sasca, unde se sfârşeşte Almăjul.

La poalele munţilor, pe lângă râuleţe, pârâiaşe şi râul principal care este Nera, pe o luncă de câteva zeci de km. lungime şi vreo 3—4 km. lăţime, se întind 15 sate româneşti, având în centru, la gura Minişului, comuna Bozovici, capitala regiunii. O singură comună străină din punct de vedere etnic, o colonie cehă, Ravensca, este situată pe deal, aceasta, probabil, din motivul că şesul îngust de mult nu mai poate cuprinde nici pe românii băştinaşi, necum să mai ofere adăpost unor oaspeţi străini.

Deşi munţii împrejmuitori — cu excepţia Semenicului (1449 m.) — abia au o altitudine mai mai mare de 1000 metri, accesul în acest bazin este din cele mai dificile. Ca pretutindeni în regiunile pur româneşti, la graniţele Almăjului se opreşte civilizaţia modernă cu progresul ei tehnic şi începe marea, suverana împărăţie a primitivităţii.

Din punct de vedere al comunicaţiei, situaţia din aceste părţi nu s’a schimbat de pe vremea strămoşilor noştri romani. Cam aceleaşi drumuri leagă Valea Almăjului de restul Banatului, în cele patru direc­ţiuni principale, în felul cum au fost trasate de străbunii noştri, dar într’o stare de întreţinere care, desigur, ar indigna vechea administraţie romană. Spre răsărit are vechiul drum ce iese la Iablaniţa, pe linia ferată Timişoara—Orşova, care, încălecând înălţimea Calvei între Petnic şi Lăpuşnicel, este cel mai primejdios drum ce a servit vreodată pentru transportul oamenilor. Acesta nu se îmbunătăţeşte decât din graţia naturii, dincolo de comuna Lăpuşnicel, unde, coborând de pe înălţimi şerpuieşte dealungul unor văi întortochiate, cu un terasament tot atât de neglijat, dar fără prăpăstii de cele două laturi. Ca şi în vechime, acesta este drumul comercial al Almăjului, care mijloceşte legătura cu drumul de fier, cu centrele de desfacere a produselor sale şi de aprovizionare, care sunt Caransebeşul şi T. Severin. Un alt drum, tot atât de impracticabil, are Almăjul şi la celalalt capăt al său, care se ramifică spre sud (Moldova Veche) şi spre vest (Sasca Montană), iar, un al treilea, mai bine zis al patrulea, ceva mai bunicel dar lung şi greu, care îl leagă cu Ştaierul—Anina—Oraviţa, de care se serveşte mai ales din punct de vedere administrativ.

Această neglijenţă multiseculară a determinat prefectura românească a judeţului Caraş-Severin să se gândească, din chiar primele zile, la construirea unei şosele moderne, cel puţin în direcţiunea prin­cipală, spre calea ferată. Acest nou drum ar porni din comuna Iablaniţa şi trecând prin comunele Petnic—Hobucraiova ar ieşi la Lăpuşnicel, evitând înălţimea prăpăstioasă a Calvei, şi ar deschide, desigur, o nouă epocă în viaţa Almăjului, scotându-l la aier şi lumină. Dar lucrările începute acum opt ani n’au încă nicio şansă de a fi terminate. Dupăce şoseaua a fost inaugurată de vreo două trei ori, cu „rachie prefriptă” de Almăj, în lipsă de credit lucrările s’au întrerupt, lăsând ca natura să şteargă şi primele încercări tehnice întreprinse împotriva suveranităţii ei.

Unitatea geografică a Almăjului a făcut ca şi din punct de ve­dere administrativ să formeze o unitate, în toate vremurile. În adevăr, teritoriul celui de al VII-lea district valah de pe vremuri coincide perfect cu harta plasei Bozovici din epoca modernă. Unitatea Almă­jului a fost totdeauna respectată, fie că făcea parte din Banatul Severinului, fie din judeţul Caraş şi Severin. Prin toate schimbările politice şi administrative, acest ţinut a trecut în întregime, fie într’o parte, fie într’alta.

II. Vechimea elementului românesc în Almăj

În privinţa vechimei elementului românesc în Banat, deci şi în Valea Almăjului, istoriografii maghiari mai noui, cari s’au ocupat de trecutul acestor ţinuturi, cu toţii sunt de aceiaş părere, inspirată de consideraţiuni politice, şi anume, că românii ar fi venit în aceste părţi abia în veacul al XIII şi XIV-lea, din Balcani. Imigrarea noastră, după aceşti autori, ar fi început la 1242, dar mai ales după anul 1369, din actuala Bulgarie. Faptul, că pe această vreme românii din Banatul sud-estic trăiau în cadrele unei organizaţiuni speciale în districte româneşti şi după normele unui drept naţional românesc, este invocat tot ca un argument în favoarea tezei maghiare. Se afirmă, că tocmai împrejurarea că românii au fost lăsaţi să trăiască într’o organizaţie specială dovedeşte, că erau consideraţi ca oaspeţi, deci ca noui veniţi.

Istoriografii cari neagă continuitatea poporului românesc în Dacia lui Traian îşi sprijinesc această părere pe două împrejurări: întâi, că până în veacul al XIV-lea sunt puţine şi nebuloase ştirile privitoare la români; iar al doilea razim aparent şi-l găsesc în câteva izvoare vechi, după cari, strămoşii noştri ar fi trecut, în anul 270 după Hristos, în dreapta Dunării, în urma unei porunci împărăteşti venită dela Roma. Această teorie însă, — după cum arată regretatul Vasile Pârvan — nu are nici o bază reală. Mai întâi, era peste putinţă să se strămute un milion de oameni — la cât se poate evalua populaţia romană de atunci de pe teritoriul provinciilor cari constitue România de astăzi — fără ca acest eveniment să nu se fi însemnat undeva, iar cei cari, s’ar fi mutat, să nu fi lăsat vreo urmă în dreapta Dunării în ruinele şi pietrele scrise ce ni s’au păstrat în număr destul de mare. Al doilea, în veacul al XIII-lea românii sunt aşa de mulţi la nordul Dunării şi se întind aşa de departe, încât nu se putea ca revenirea lor la vatră să nu fi fost comentată de cineva. Al treilea, cum se face că, reîntorşi aici au nimerit exact pe locurile de unde se pretinde că au plecat, şi cum de barbarii, iar în cazul nostru ungurii, n’au protestat împotriva invaziunii? Toate acestea sunt întrebări la cari, fireşte, nu se poate răspunde altfel, decât că nu s’a produs nici o retragere a populaţiei. „Ar fi fost ruşine mare — zice Pârvan — şi pentru Roma şi pentru împăratul care a făcut isprava, să se spuie adevărul, că locuitorii nu s’au mutat, ci au rămas dincolo de hotar, cu barbarii stăpâni peste ei şi peste ţara şi munca lor”. Istoricii vechi „scriau ce auziau, nu ce vedeau” şi astfel însemnările lor nu pot zdruncina mărturiile vieţii, cari se văd şi astăzi pretutindeni.

Însfârşit, marele istoric Nicolae Iorga, vorbind publicului din Cluj despre această chestiune a spus:

„Să fi venit noi în veacul al 13-lea? Dar de dragul cui să fi venit într’o ţară bântuită de tătari şi de revoluţia lui Doja? Secolul al 14-lea a fost al cavalerismului medieval, care n’avea nimic comun cu ciobanii noştri. De colonizare nici vorbă nu poate fi. Putem vorbi cel mult de schimbarea de ocupaţiune a ciobanilor deveniţi plugari, dar nu de altceva”.

Prin urmare, strămoşii noştri nu s’au clintit niciun moment dela vatra lor; aici ne-au găsit ungurii acum o mie şi ceva de ani şi tot aici ne-au lăsat după plinirea vremii.

Vechii istoriografi maghiarii, ca Anonim, Ioan Turóczy, Anton Bonfiu, Nicolae Istvánffy şi alţii, n’au negat continuitatea noastră istorică în Dacia lui Traian, deşi izvoarele scrise despre noi sunt foarte puţine până la începutul veacului al XlII-lea.

Nu pot fi numeroase, deci, nici izvoarele privitoare la Valea Almăjului. Doar atâta ştim, că românul Iacob Gârlişteanul, originar din comuna Rudăria — care în vechime se numea Gârleşti — a fost ban pela 1241, iar un urmaş al său, tot Iacob, a ocupat aceiaşi demnitate dela 1495—1508. Un document emis de regele Ladislau al V-lea la Viena, în anul 1457, aminteşte de districtul Almăj, în legătură cu confirmarea privilegiilor avute de districtele româneşti, drept recunoştinţă pentru apărarea vadurilor Dunării. Se mai vorbeşte de Almăj într’un document fără dată, aflat în posesiunea familiei Kállay, în legătură cu unele atrocităţi săvârşite de nobilii şi chinejii români. Apoi, într’o diplomă din 1457 a regelui Matei Corvinul, prin care acesta dărueşte lui Iacob Gârlişteanul comunele Rudăria, Prilipeţi şi Margina din districtul Almăjului.

Începând cu veacul al XV-lea, avem urme scrise şi despre comunele ce au existat în aceste părţi. Nu ştiri directe asupra vechimei lor, ci data când se face o amintire de ele.

Însemnări din această vreme vorbesc despre o cetate Almăj, al cărei loc însă nu se cunoaşte. Bozoviciul se întâlneşte ca nume de familie în veacul al XV-lea; Gârleşti (astăzi Rudăria) la 1452; Herniac (lângă Prilipeţi) la 1484; Ialşaniţa (lângă Prilipeţi) la 1484; Margina (tot pe acolo) la 1484; Prilipeţi la 1484; Rudăria la 1484; Rustnic (lângă Rudăria) la 1484; Selişte (în apropierea Prilipeţului) la 1452.

Ajunşi aici, capitolul acesta s’ar putea încheia, fiindcă de aici încolo nimeni nu mai trage la îndoială existenţa elementului românesc în aceste părţi. Credem însă, că am săvârşi o mare greşală dacă n’am arăta, fie cât de succint, şi etapele istorice de mai târziu ale Almăjului, căci ansamblul acestora ne va duce la concluziuni din cele mai interesante, şi despre cari nu-şi dau seama nici mulţi bănăţeni de baştină, cu atât mai puţin ceilalţi fraţi ai noştri mai îndepărtaţi.

Desigur, aţi băgat de seamă şi din puţinele dovezi istorice amintite aici, că Banatul de sud-est, compus din cele opt districte româneşti, a format o unitate politică aparte, condusă de un ban, cu mai multă sau mai puţină independenţă, încă de pe vremea opoziţiei maghiarilor. Privilegiile acestea străvechi ale românilor au fost confirmate şi reconfirmate.

La 1552, deodată cu căderea cetăţii Timişoara în mâinile turcilor, începe o nouă epocă pentru Banat: ocupaţiunea Semilunei, care durează până la 1716 când turcii fură izgoniţi de aci.

La 1780 Banatul este încorporat la Ungaria, dar fără confiniile militare, deci fără teritoriul fostului regiment nr. 13, adică fără teritoriul actualei comunităţi de avere cu sediul în Caransebeş. Acest teritoriu rămâne subt administraţia Vienei până la desfiinţarea regimentelor grănicereşti. Restul Banatului se administrează dela 1780-1849 de statul ungar, iar dela 1849—1867, în timpul aşa zisului absolutism, revine din nou subt jurisdicţia guvernului imperial din Viena.

Ce rezultă din cele mai sus spuse?

Reiese clar, că teritoriul fostului regiment confiniar nr. 13 cu sediul în Caransebeş, n’a luat contact nemijlocit cu administraţia propriuzisă a statului ungar, dela Sf. Ştefan, cel dintâi rege ungar, şi până la desfiinţarea regimentelor grănicereşti, adică până prin anii 1870. Aşa se explică faptul, că după o mie de ani de stăpânire un­gurească, în toată Valea Almăjului nu se găsesc decât 37 suflete maghiare. Iată de ce Eftimie Murgu, fiul Almăjului, condamnat fiind pentru ideile sale revoluţionare la patru ani temniţă, a refuzat să se apere pe motivul că „nu este supus al ţării ungureşti”.

Indirect şi maghiarii recunosc, că n’au existat în aceste părţi. Ei afirmă însă, că elementul istoric — adică nobilimea proprietară de pământ — totdeauna ar fi fost maghiară. Este adevărat, dar nu şi în ce priveşte Banatul Severinului, unde regii ungari n’aveau voie să doneze moşii. Aici, elementul istoric era substituit prin chinejii români.

III. Rolul românilor almăjeni în istoria Banatului

Izolarea geografică a Almăjului, agravată prin lipsa unor căi de comunicaţie normală, în trecut i-a oferit şi oarecari avantagii. Au fost vremuri, când abia graţie acestei izolări a putut să’şi păstreze fiinţa sa etnică, fie în războaiele cu arma, fie în acele politice. Şi pe un teren şi pe altul, almăjenii au ştiut să profite de această situaţie, spre binele lor şi al românismului. Având totdeauna rolul de grăniceri, în acest ţinut s’au sălăşluit virtuţile militare cele mai de seamă şi o vie conştiinţă naţională. Ei nu s’au bătut pentru cine ştie ce lucruri lumeşti, ci pentru sărăcie şi neam, căci aşa este croit sufletul românesc. Au ostit trei sferturi din an, pentruca vitele şi carnea să le-o ia pe de geaba oştile împărăteşti, după cum scrie Montesquieu, care trecuse pela poarta de răsărit a Almăjului spre Orşova, la 1728.

Într’o privinţă însă, Almăjul niciodată n’a fost izolat. Pe căi, cari vor trebui mai de aproape cercetate, acest ţinut a păstrat cea mai strânsă legătură cu Oltenia. Dar nu numai atât! El a ştiut să mijlocească şi să transmită bunurile sufleteşti primite până dincolo de poarta îngustă dela Sasca, până la Biserica albă şi Panciova. Descindeţi în oricare sat de pe linia Craiova — Bozovici — Biserica Albă, şi veţi rămânea uimiţi de constatarea, că jocurile şi cântecele populare sunt de o asemănare aproape perfectă, indiferent de vremuri şi regiuni politice.

Acest mediu social virtuos, naţionalist şi moral, trebuia să se remarce nu numai prin fapte colective, dar şi prin oameni de seamă. Aşa s’a şi întâmplat. Dacă Lugojul a dat pe unii din cei mai de seamă intelectuali ai noştri, apoi Valea Almăjului se poate mândri că a adăpostit pe cei mai mari oameni de acţiune ai Banatului.

În comuna Rudăria s’au născut cei doi Gârlişteni, bani ai Severinului, unul la 1241 şi altul la 1495—1508. Nu cunoaştem mai de aproape viaţa şi faptele acestor distinşi almăjeni, dar postul însemnat ce l-au ocupat ne îndreptăţeşte să privim cu mândrie la ei.

Din Rudăria a pornit şi Eftimie Murgu, — „căpitan suprem al Banatului” — cel care a convocat şi organizat marea adunare naţională de pe „Câmpul Libertăţii” din Lugoj, la 15/27 iunie 1848, hotărând scuturarea jugului bisericii sârbeşti.

Dar Rudăria a mai dat şi un mare cărturar, pe Ion Sârbu (1865— 1922), despre care d. Ioan Lupaş, profesor universitar şi membru al Academiei Române zice că a fost „unul dintre cei mai bine pregătiţi istorici români”. A scris, în nemţeşte „Raporturile externe ale lui Matei Vodă Basarab”, publicată la Viena (1889) şi „Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Domnul Ţării Româneşti” (1904 şi 1907), premiată de Academia Română cu marele premiu „Năsturel”.

În Prilipeţi s’a născut generalul Traian Doda (1822—1894), cel care a determinat înfiinţarea comunităţii de avere, şi care a fost ales deputat al acestei regiuni dela 1872—1887. Om de iniţiativă şi cu dragoste de neam, el nu s’a temut să adreseze parlamentului un­guresc o scrisoare în care să declare „că poporul românesc este scos din cadrul constituţiei şi că el nu mai ia parte la deliberările dietei”, curaj pentru care stăpânirea maghiară îl condamnase la doi ani tem­niţă, dar a fost graţiat de împărat.

În comuna Şopotul Vechi s’a născut (1865) şi cel dintâi episcop bănăţean al diecezei Caransebeşului, în persoana P. S. S. Dr. Iosif Bădescu, care păstoreşte şi în momentul de faţă.

***

Autor: P. Nemoianu

Sursa: Revista „Ţara Noastră”, nr. 36, 1928, Cluj

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s