Un taragot de aur (de Teodor Bulza)

De la Luţă Ioviţă, întîiul mare taragotist al Banatului, ale cărui puţine înregistrări magnetice încîntă şi urechea şi sensibilitatea generaţiilor următoare, Luca Novac — „taragotistul de aur”, cum i se spune — a desprins taina consa­crării omului cu instrumentul de suflat. Cam aşa crede el, cam aşa m-a convins: suflu şi suflet, adică forţă şi talent. Talentul, crede maestrul, nu ţi-e dat, nu ţi-e împrumutat, nu ţi-e oferit, ci ţi se dăruie, din născare, ca un semn dis­tinct, un dat al personalităţii. Talentul, singur, nu e sufi­cient pentru a face artă, ci, eventual, numai pentru vocaţie. E nevoie de trudă multă, de repetiţii, fără zarva publicului sau a orchestrelor cu condică de prezenţă şi şefi aspri. De cînd locuieşte la Timişoara, Luca Novac e obligat, să în­funde instrumentul cu un prosop, să nu deranjeze vecinii din bloc, care, oricîtă chemare ar avea pentru muzica bună, nu o prea acceptă la tonuri înalte şi exersări în propriile urechi şi la propriile ceasuri de odihnă. Şi au dreptate fiindcă, de vor, n-au decît — şi aşa şi procedează — să meargă în sălile de spectacol şi să audă tot ce le doreşte inima.

Luca Novac – disc lansat de Electrecord (probabil în 1991)

— Mi-a zis moşu-meu, pe la 13 ani — începe Luca Novac — „ia, măi, băiete, fluierul ăsta şi suflă-n el pînă ameţeşti. Poate-o fi ceva în tine”.

— Şi?!

— Tot el m-a încurajat, că e ceva… Mi-a dat apoi cimpoiul, apoi clarinetul, ocarina, saxofonul şi, abia la urmă, de parcă aş fi trecut un anumit prag, un examen, am primit şi taragotul, care şi acum mi-e mai drag decît cele­lalte. E suma tuturor instrumentelor de suflat, cred.

— Mai spuneţi!

— Sunetul taragotului e tot atît de profund ca al bu­ciumului, al tulnicului, cu un plus al liniei melodice, uşor de condus, pînă la virtuozitate, într-o gamă foarte largă de tonuri şi game.

— Satul nu vă mai doreşte?

— Şi eu îl doresc, îl caut, îl iubesc încă. E mediul cu­rat al cîntecului popular. Oraşul l-a adus pe scenă; e greu de asimilat în totalitate.

— De unde veniţi?

— De la Dalci, un sat de lîngă Borlova, iar Borlova e în Caraş-Severin. Dalcii-s plini de doinitori iluştri. Iluştri pentru vecini, fiindcă nu sînt umblaţi şi cunoscuţi.

— Dar Novacii din care vă trageţi?

— Cam toţi bărbaţii din familia mea au cîntat sau cîntă încă în orchestre de muzică populară. Bunicul, Luca Novac, a fost un mare clarinetist, tatăl, tot Luca Novac, pricepe ca nimeni altul saxofonul, fraţii, Cornel, Gheza şi Silvius, cînta la acordeon, trompetă şi, respectiv, saxofon. M-arn şi însurat cu o solistă de muzică populară, Maria Tudor, care a început să-şi facă nume şi… singură.

— De ce, din familie, aţi ieşit doar dv. la lumină?

— Clar: pricina consacrării mele stă în valoarea com­petitivă a celorlalţi. Nu numai Novacii, ci întregul sat cu oamenii lui care m-au ambiţionat, m-au ajutat să aflu tai­nele fiecăruia, să le „fur” cîte un ton, cîte o piesă valoroasă.

— Ce cîntece vi-s mai dragi?

— „De doi de la Caransebeş”, „Ardeleana de la Dalci”, „Doamne nu mă-mbătrîni”, „La fîntîna din Făget”, „La Obreja-ntr-o grădină”, „Banii, banii”, „La birtuţu din pă­dure”, din zonele de şes şi de munte ale Banatului. Cu aceeaşi pasiune cînt şi melodii din întreaga ţară, tot aşa cum cunosc folclorul german, maghiar, sîrbesc.

— Aţi „taragotat” şi în străinătate?

— Am evoluat în Franţa, Italia, China, Mongolia, Iugoslavia, Ungaria.

— Unde, ştiu din presa străină pe care am răsfoit-o, aţi impresionat prin sobrietate scenică şi prin fiorul inefabi­lului artistic. Mai ştiu că aveţi cinci discuri la „Electrecord”, că vă apropiaţi de 40 de ani şi că sînteţi mai tînăr decît în certificatul de naştere. Nu v-aţi plictisit niciodată de atîta cîntat?

— Glumiţi… Cînd va apărea primul şi cel mai mic semn de oboseală, de saturaţie, ei, atunci, fain frumos, cum zic bănăţenii, îmi pun taragotu-n cui şi mă las de scenă şi de întâlnirile cu publicul; tot aşa, un eşec într-un spectacol m-ar înfrînge şi n-aş mai avea putere să continui.

— E nevoie şi de cercetare folclorică…

— Sînt un adept al muncii la izvoarele culturii popu­lare. Nu mi-e de-ajuns că m-am născut şi am crescut la sat; colind multe localităţi, cu folclor diversificat, îmi împrospă­tez repertoriul cu piese noi, inedite, înregistrate de la in­strumentişti, solişti vocali, de la activişti culturali. M-am convins de adevărul că folclorul e un fenomen viu, nemuri­tor, mereu mai proaspăt, mai bogat, în relaţie cu dimensiu­nile vieţii noi.

— Un gînd?

— Au apărut în ultima vreme diverşi „făcători” de texte, de adaptări. Nu, nu e nici un chip ca acei care polu­ează folclorul să reziste mai mult decît un val trecător de modă. De aceea îi admir pe colegii mei Ana Pacatiuş, Achim Nica, Dumitru Chepeţan, Ana Munteanu, Elena Jurjescu, Florentin Iosif.

***

Fragment din volumul: Bulza, T., (1979), Lumini bănăţene, Editura Sport-Turism, Bucureşti, pag. 85-87.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s