110 ani dela ridicarea Teatrului din Oraviţa (de R.S. Molin)

Un festival dat anul acesta la 12 Martie în bătrânul nostru teatru de către Reuniunea Femeilor din Oraviţa, apoi o comemorare a lui Beethoven, mai târziu copii din munţii Almăjului, din Bozovici, cu al lor teatru şi concert, şi la urmă întrecerea minunatelor coruri şi fanfare din Valea Ca­raşului, la 18 Septembre, au plămădit gândul de a nu lăsa să treacă îm­plinirea, — la 1 Oct. anul ăsta — a celor una sută zece ani de la întâia reprezentaţie dată în actualul teatru din Oraviţa, fără a încerca să adun şi tipăresc puţinele date istorice asupra celui mai vechiu teatru nu numai din România de azi ci din întreg colţul Europei sud-estice.Teatrul din Oravița

Sărăcia cu ciucuri a oraşului nostru în bibliotecă publică, arhive şi documente, împiedecă, la fiecare pas, pe cercetător. Dar mi-am zis, că dacă ar fi să aşteptăm ca tot materialul istoric al Oraviţei să fie descope­rit, atunci, generaţii întregi n’ar mai ajunge să înfăţişeze cursul vieţii acestei capitale de judeţ. Aceste pagini n’au altă ţintă decât să oglindească în datele istorice ce le dăm aci cunoştinţa de acum, a noastră, asupra trecutului de peste un veac al unui altar de cultură şi străină şi românească, zidit cărămidă cu cărămidă şi smălţuit de inima, munca şi jertfa unui ro­mân, la anii 1816—1817.

***

Cele mai multe sate şi orăşele ale judeţului Căraş au o origine foarte îndepărtată, aşa că povestea întemeierii lor se pierde în   noaptea veacurilor. Prea puţine au un veac şi jumătate. Cele mai multe au fost mărturie la desfăşurarea tuturor întâmplărilor cari alcătuiesc istoria Daciei, Ungariei şi apoi a vremurilor de acum cinci-şase sute de ani.

În documente, diplome crăieşti şi uricuri de voevozi, în legen­de şi poveşti, se dovedeşte că în Dacia lui Decebal, apoi a lui Traian şi la urmă în Banatul lui Gelu şi Ion Corvin zac cele mai multe comori ce fiind date la iveală, ne-ar lumina multe din tainele trecutului nostru. Pe Valea Căraşului aproape nu este sat al cărui început îndepărtat, bine dovedit, să nu fi fost locul vre unei fapte cu însemnătate istorică. Numai despre Oraviţa avem mai puţin şi nici o cronică scrisă. Avem o legendă care ne-ar duce la Romani şi avem o cronică a lui Marsigli, la Bolonia, dela anul 1690, care aşează Oraviţa în districtul Palanca. Nimic altceva. Istoricii unguri îi dau origine slavă dela cuvântul „hora deal şi „ohra mică, iar alţii caută aici colonia romană Centum putae — o sută de izvoare — şi Caput bubali. Un lucru e cert că urme de minerit dovedesc că acum o mie de ani Romanii au căutat pe aci aur, argint şi arama. Oraviţa, la construirea teatrului de azi, acum o sută şi vr’o două­zeci de ani a fost proprietate împărătească. În târguşorul de atunci îşi avea reşedinţa direcţiunea monetăriei de bani de aramă ce se băteau la Ciclova şi Sasca. Mai târziu este centru economic al Soc. M. D. R. de azi.

***

Un om, de cultură mare, un nobil suflet a spus nu de mult câteva vorbe despre acest teatru. Şi când dau în vileag acest sărac material întru evocarea de umbre îndepărtate ale acelora cari l’au zidit, înainte de a îm­pleti firul tors, fus cu fus, din caerul însemnărilor şi afişelor de teatru de acum 30—50—75 şi 110 ani, pentru a arăta tot ce se ştie despre acest teatru, trebue să mă opresc la aceste vorbe:

De obiceiu, când e vorba de cultivarea masselor, gândul cel dintâi e la carte. Daţi-ne cărţi, daţi-ne cărţi! Să întemeiem biblioteci, biblioteci şi iarăşi biblioteci… Din nenorocire, judecata aceasta se întemeiază pe o mare iluzie. De la o carte până la o bibliotecă şi apoi de la o bibliotecă până la citire adevărată e cale atât de lungă încât trebue să treacă multă-multă vreme, până ce ajungi la realizarea acestui postulat educativ… Citirea este o artă grea. Cartea ca mijloc pentru educarea poporului, este o une­altă cu mult mai grea de mănuit ca teatrul. El are darul de a ne pune în faţă imaginea cea mai complectă a vieţii: oameni în carne şi oase, care vorbesc, se mişcă, beau, mănâncă, se ceartă, se îmbrăţişează, se ucid… Teatrul prin definţie este şcoala cea mai vastă a poporului. Ochiu pentru pictură sau sculptură şi ureche pentru muzică, nu poate avea ori şi cine. Dar nu e suflet omenesc, care să rămână nepăsător faţă de cuvin­tele, mişcările, formele, culorile şi acţiunea dramatică desfăşurată pe   scenă.

Tot astfel se va fi gândit macedoneanul-român Ion Niuni (Markschei-der) funcţionar regesc şi cu el preşedintele direcţiunei miniere din Oraviţa, cehoslovacul Prokopius Lhotka de Zmislov, când la anul 1815 au hotărât, în urma unei cereri a cetăţenilor, să ridice un adevărat templu zeiţei Clio în localitatea Oraviţa, azi capitala judeţului Caraş. La 23 Ianuarie 1816, consiliul societăţii miniere cameriale aprobă cererea şi teatrul şi azi exis­tent, ia fiinţă. La 24 Martie 1816, preşedintele Prokopius cu Ion Niuni deschid subscripţie publică. Lista asta semnată de funcţionari cameriali, teh­nicieni, muncitori mineri, comercianţi şi meseriaşi, în frunte cu cărtu­rarul românilor de atunci, cu P. Iorgovici, protopop gr. or. la Vărădia (lângă Căraş), dă un rezultat de 5133 florini 11/4 cruceri, valută vieneză.

Îndemnul la această acţiune îl dă trecutul acestor oameni adunaţi în Valea Căraşului: mulţi, foarte mulţi crescuţi aproape de cultura apuseană.

Teatrul şi cântarea în cor s’a manifestat deja de pe la anul 1788, în­dată după ultimile bubuituri de tun, la porţile cetăţilor Belgrad şi Orşova, pe vremea aceia între Ticvaniul-Mare şi Cacova de azi se găsea un mare jagăr al armiei împărăteşti, iar în Oraviţa era în garnizoană un regiment de artilerie. Cronica regimentului de atunci — păstrată azi în arhivele împără­teşti din Viena — spune că mulţimea ofiţerilor cunoscători ai limbei nem­ţeşti au înjghebat o trupă de diletanţi şi au ridicat scena lor într’un şopron al oficiului poştei cameriale din Oraviţa. Arhiva păstrează dovada că s’a reprezentat drama „Graf Waltron. Costumele erau foarte sumare, căci un „Oberkanonier”, un sergent de artilerie care juca în piesă rolul unui car­dinal catolic trimis de la Roma, în lipsa unor ciorapi violeţi, s’a prezentat pe scenă cu picioarele goale până la genunchi, dar vopsite de camarazii săi cu carmin. La 1806 trupa înjghebată joacă din nou. Cei rămaşi pe aceste plaiuri au recunoscut în teatru un minunat vehicul de cultură şi folosesc beneficiul bănesc pentru îmbogăţirea scenăriei şi a costumelor. La 1813, în luna Decemvrie venitul de 51 florini, 2 cruceri de la o singură reprezentaţie este dat pentru invalizii reîntorşi din lupta popoarelor dela Lipsca, contra lui Napoleon.

***

Pe vremea când în teatrul de la Oraviţa, „Obercanonirul” din lagărul armiei împărăteşti de lângă Ticvaniul-Mare, reprezenta într’o piesă cu miez aristocratic pe un cardinal al Papei dela Roma, şi în lipsa de costum arhi­eresc, era văpsit pe picioare în culoarea picioarelor de barză, — în vechile principate (Moldova şi Muntenia) nu exista încă nici un teatru. O spu­nem asta pentrucă dorim să justificăm, că până când în vechile principate româneşti, afară de slujba religioasă, cu pompă orientală, cu aghioase şi isoane greceşti şi pe nas cântate, teatru era doar colinda cu „Florile-dalbe”, „Pluguşoru” la Anul nou, iar drama era „Irozii” şi „Trei-Craii de la Ră­sărit”, la Oraviţa şi pe Valea Căraşului, departe o mie de km şi cinci-sute de Viena cea împărătească, acum una sută zece ani, un împărat şi o împărăteasă deschid aievea porţile unui nou teatru în seara de 1 Octombre 1817.

La Iaşi pe vremea aceia, în capitale cu cele curţi domneşti ale lui Vodă Scarlat Kalimaki, nişte „Katafto” grecos din Elada, armeni pribe­giţi de prin Asia Mică, sau pehlivani turci din Euderne, ori nemţi ce plecau în lume făceau furori scoţând ace sau panglici pe nas şi urechi, ori mâncau foc şi înghiţeau săbii şi iatagane fără să curgă sînge.

Astea toate împreunate cu alte boscării făceau lumea „Evgkenistă” care şedea în „cavhenelele” turceşti la un cibuc sau narghileauă să se mi­nuneze ori să se înfioare ca la urmă să arunce acestor „caraghior tacâm”, cum le ziceau comedianţilor vântură ţară, irmilici, sorocoveţi sau fifirici drept preţ al hazului ce-l făceau.

Teatru aman! La Roman, Târgovişte, Brăila, Craiova „joacă bine, măi moş marine”; bietul urs lovit cam la spinare cu bâta, juca „Tananana” de voe de nevoie, până ce arăminul ţigan aduna cu duba gologanii. Acesta era tot teatrul poporului, în târgurile româneşti, care au cunoscut Mioriţa fermecătoare şi superba legendă a Meşterului Manole.

Cei ce mă urmăresc în aceste pagini vor zice că, teatrul din Oraviţa la 1817 era nemţesc. Bine. Aşa e. Dar la Iaşi, la 1812, Vodă Scarlat Kalimaki, dus de Kristian Flechtemacker, dascăl al copiilor lui Lascar şi Grigoraş Sturza, la nişte comedianţi nemţi „căsca gura, căci nu înţelegea mai nimic”, în schimb la Oraviţa fondatorul de teatru, Paul Iorgovici, protopop român, în satul Vărădia, la 15 Km de orăşelul cu două mii de suflete, vor­bea limba lui Schiller, iar celalalt întemeietor, arhitect director şi regisor al teatrului, macedo-românul Ion Niuni era slujbaş al curţii împărăteşti în­demna micii funcţionari şi meşterii turnători ai monetăriei împărăteşti din Ciclova, Sasca, Dognecea, Moldova etc. să-ţi deie bănişorul de patru creiţari pentru zidirea şi trupa de teatru stabil în Oraviţa.

Asemănarea acelui trecut o fac voind să justific cererea continuă de a avea în Banat „Teatrul de Vest şi naţional stabil, şi o fac ca să aduc o dovadă istorică pentru existenţa a celor 34 de „Reuniuni de muzică, cântare şi teatru” şi a celor 17 fanfare ţărăneşti din Oraviţa şi numai în cele 29 de sate din nemijlocita apropiere: o „Reuniune de cântări şi citire” cu o existenţă de jumătate de veac, în satul cu lagărul armatei de la 1788, o altă „Reuniune de cântări şi teatru” cu un sfert de veac de activitate la Cârnecea şi alte fanfare cu aceiaşi vechime în Vărădia şi Vrani.

***

Zidarea teatrului se face adunându-se încă 1178 florini şi 13 criţari şi făcând fondatorii un împrumut de 2300 florini valută austriacă. Cu 8631 florini şi cu claca tuturor oamenilor fruntaşi din Oraviţa, Ciclova şi cele­lalte sate împreună cu protopopul greco-ortodox Paul Iorgovici din satul Vărădia cari toţi dau carăle cu boi şi trăsurile cu cai pentru a aduna ma­terial, macedo-românul (şi poate vr’o rudenie a marelui Şaguna de mai târziu, nota aut.) Ion Niuni începe lucrările de zidire în calitate de „Bau-meister”, meşter-arhitect.

Ion Niuni nu conduce numai lucrările ci desemnează însuşi decoru­rile şi după cum spun documentele, pictează cu „mâna proprie” interiorul, dupăce pregăteşte culorile adunate din mineralele aflate cu ajutorul ţărani­lor din munţii Caraşului.

La anul 1817, teatrul este ca şi terminat aşa, că la 1 Iulie al aceluiaş an s’a şi jucat o piesă. Deschiderea solemnă este făcută pe ziua de 8 Octombre, când împăratul Austriei Frantz I-iul şi împărăteasa Carolina Au­gusta şi o parte din Curtea de la Viena se găseşte în Oraviţa. Împăratul venia să inspecteze monetăria împărătească din comunele Ciclova şi Sasca şi să vadă de administraţia domeniilor condusă din Oraviţa pentru întreg sudul Banatului. Cu această ocaziune împăratul a fost şi în oraşul Vîrşeţ — azi în Banatul robit — şi acolo într’o şedinţă festivă a consiliului oraşului, această urbe a fost declarată şi învestită cu atribuţiunile oraşelor „libere-regeşti”. Împăratul întârzie ziua întâi: nu-l aduceau caii pe cele două poşte de drum rău (cam 56 km distanţă)şi la deschidere este de faţă numai împărăteaa şi curtenii.

Dăm în cele ce urmează tabloul fondatorilor, după originalul ce de­corează un perete din sala de recepţie a teatrului. Un document mult grăi­tor pentru toţi, chiar şi pentru altera pars, care un veac întreg şi l-a revindicat numai sieşi. Teatrul este „Oraviczăer” deci al Oraviţei, apoi mai era „Dilettanten” deci al poporului, al cetăţenilor, nu al unei categorii de cetă­ţeni, ci comunal. Teatrul a fost zidit de un român şi un cehoslovac. Românul; un fel de meşter Manole. Contribuitori mulţi români cu daruri băneşti şi satele cu ţărani în clacă.

Între aceştia îi amintim pe:

Costa Demetrovici, Dumitru Demetrovici, Ion Demetrovici, Mihail Friscu, Iosif Filip, Petru Iorgovici, protopop în Vărădia, Dumitru Constantin, Ion Niuni, Vasilie Petrovici, văd. Alexandra Şaguna (o mătuşe a lui An­drei Şaguna), Lotka Zmislov Procop şi alţii, cari au dăruit sume însemnate pentru ridicarea teatrului din Oraviţa.

Tot în salonul de recepţie se păstrează şi azi primele două afişe tipărite pe pânză de mătasă făcute cu „împărăteasca aprobare” la 8 Octombre 1817, când s’au jucat cele două piese cu ocaziunea „descinderei împăratu­lui şi Regelui Frantz I” la Oraviţa.

Afişele au următorul conţinut:

Mit allerhöchster und gnädigster Genehmigung wird heute den 8 ten Oktober 1817 in den, dem Armenfond gewidmeten Theatergebäude eine Dilletantem Gesellschaft die Ehre haben aufzuführen. Ein Lustpiel in drey Akten betittelt.

„DIE BESCHAEMTE EIFERSUCT” von Johann Franul von Weissenthurm Personen:

Graf Solm

Marie seine Gemahlin

Julie Mariens Schwester

Baron Walling ihr bestimmter Bräutigam

Baron Sturz Onkel des Grafen Solm

Graf Werther Leutnant

Christian Reiknecht

Bedienter des Grafen Werther

Bedienter des Grafen Solm

Das Theater wird um 6 Uhr eröffnet. Der Anfang ast Um 7 Uhr.

Erster Oraviţaer Theaterzettel bei Gelegenhet der Anwesenheit   S. M.   des Kaisers und Königs Frans I.

10 ten Oktober 1817 Ein Original Schausphel in 5 Aufzügen betittelt „DER LORBEERKRANZ” oder DIE MACHT DES GESETZES von Fri­edrich Wihelm Ziegler.

 

Der Herzog bei dem Garderegiment Amalie des Obersten Tochter
Graf vo Grauenstein Oberster Josefa   Gräfin     von   Liebon seine Nichte
Der Erbprinz Rittmeiste Herr v. Windeck Kammerjunker des Prinzen
Graf August von Seeburg Rittmeister Anton des Prinzen Kammerdiener
Baron von Blauen Major Offierziers von der Garde
Baron Rose Leutnant Bedienter des Obristen
Herr von Reisig Adjutant Bedienter des Prinzen
Waller Auditr Ein Feldwebel v. den Grenadieren
Krake Gemeiner  

 

Der Anfang ist um 7 Uhr.

Zweiter Orauiţaer Theaterzettel bei der Gelegenheit der Anwesenheit S. M.

des Kaisers und Königs Franz I.

 

Prezcnţa împăratului şi a împărătesei, cu o suită mare, la deschiderea teatrului dovedeşte că Oraviţa, la 1817, era un centru cultural mai avansat chiar decât Timişoara de atunci. Şi se explică: Timişoara era o mare cetate şi important centru strategic, deci o tabără armată. Generalii şi ofiţerii aveau, şi ochii şi sufletul, la Dunăre, de unde ameninţa turcul.

În munţii dela Oraviţa, Sasca, Docnecea, Reşiţa monetărie a Coroanei imperiale, mine de cărbuni, aramă, aur. Aceste domenii imperiale erau încadrate de familii multe cu privilegii minere. Era deci o vie legătură culturală între Viena şi Praga, reşedinţe împărăteşti. Am găsit la Oraviţa urmele vechei biblioteci a inspectoratului miner austriac şi mai târziu unguresc în care am găsit 58 de volume numai „Sammlung von Normalschriften und Verordnungen zunächst für Berg Beamte”, din cari 5 volume „Ueber Reise kosten Gebühren und Verrechung”. Cinci volume numai despre taxe de transport, diliginţă, Haiduken curier, poştalion, diurne pentru medicii, inginerii, casierii, funcţionarii de control şi la urmă şi socotelile întreţinerii cailor.

Cam mult. Fiecare volum cu între 280-375 de pagini. Cincizeci şi opt de volume numai ordonanţe şi „Hof-circularien” în chestiuni miniere şi domeniale dovedesc că între Ministerul domeniilor Coroanei a fost o permanentă legătură, la anul 1807, căci primul ordin ce-l avem poartă indicaţia următoare: „Hofk. Circ. Verordn. vom 18 Iänner Z. 1668/73 Reise und Dieten-Normale”.

***

Văzând funcţionărimea de atunci, şi cea din Viena, şi cea din cele 7 centre montanistice (Oraviţa, Docnecea, Ciclova, Sasca, Moldova, Rusca, Reşiţa), că împăratul şi împărăteasa şi o suită mare vin la Oraviţa, la o deschidere de teatru, s’au găsit invidioşi anonimi şi au denunţat împăratului Frantz I că teatrul şi scenăria ar fi făcută din banii erariului şi că direcţiunea din Oraviţa ar fi cheltuit 30.000 fiorini. În suita împărătească se găsea şi un consilier de Curte Francisc de Űrmény căruia împăratul îi dă ordin ca imediat să ancheteze cazul. Ancheta dovedeşte că denunţul nu are bază şi astfel cărturarii fondatori primesc aprobarea pentru funcţionarea teatrului lor.

Cronica spune că teatrul de atunci avea un interior sumar, ̶ care an de an se complecta prin munca lui Ion Niuny ̶ dar totuşi avea o înfăţişare plăcută. Teatrul are o lungime de 141 urme şi 48 urme front. La intrare, pe stânga, se găseşte o sală, mai târziu localul soc. de muzică („Musikverein lokale”), la a cărei zidire a contribuit mai mult organizarea proprietarilor de mine, particulari grupaţi în „Allgewerkschaft”. Scena avea o afunzime de 20 urme pe vremea aceia.

***

Până la anul 1828 societarii au jucat numai drame. La 1830, după ce trupa nu mai vroia să mai joace, iar directorul ei, inginerul şef Ion Niuny, a fost transferat la Rusca, adunarea fondatorilor, adică aceia cari fie prin donaţiuni ori prestaţie în natură sau muncă personală au contribuit la ridicarea teatrului, a hotărât ca pentru a putea achita datoria la „Pupillen-Cassa”, să vândă garderoba teatrului pentru suma de 330 fiorini valută austriacă cetăţeanului Ernest Hoffmann din Rusca. Adunarea a mai hotărât să se închirieze teatrul unei trupe de actori şi treburile teatrului să se încredinţeze unei direcţiuni aleasă de adunare.

***

R.S. Molin, Revista „Banatul”, nr. 6, 1927; nr. 10, 1927, nr. 12, 1927 şi nr. 5, 1928

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s