galerie Cronica de piatră de la Porţile de Fier (de Theodor Trâpcea)

De la Moldova Veche şi pînă la Gura Văii se desfăşoară una dintre cele mai interesante şi mai pitoreşti regiuni din țara noastră. Este Defileul Porţile de Fier, numit și Clisura Dunării, ţinut cu bogăţii miniere complexe și o varietate florală şi faunistică deosebită. Aici se găsesc vestigii istorice valoroase, începînd cu urmele de vieţuire din epoca pietrei, continuînd cu urmele drumului lui Tra­ian săpat în stîncă, apoi cu ruinele puter­nicelor cetăţi înşirate pe o lungime de 110 kilometri: Cetatea Banului și a Severinului, Ada Kaleh (reconstruită pe alt loc așa cum a fost acolo unde astăzi trec apele), Sf. Petru, Orşova, Drencova, Peci, Ladislau, Tricule, Svinița. O adevărată cro­nică de piatră, vorbind despre vremuri şi fapte de mult apuse, tot uşa după cum mă­reţele centrale ale luminii de la Porţile de Fier, vor vorbi secolelor ce vin despre so­cialism, despre construcţia paşnică, despre prietenia trainică dintre poporul român și popoarele Iugoslaviei. Unele dintre cetăţile amintite sînt foarte vechi, altele fiinţează dintr-o epocă mai tîrzie sau apar la capătul orînduirii feudale. Orşova și Severinul au fost durate cu material luat din cetăţile romane de la Dierna şi Drobeta. Alte cetăţi au fost con­struite după năvălirea tătarilor, pentru a sta în calea unor noi incursiuni mai ales că turcii se înstăpîniseră în Peninsula Balcanică. Iată, pe scurt, istoria a două din aceste cetăţi al căror trecut este mai puţin cunoscut, deşi evenimentele legate de ele sînt reprezentative pentru istoria poporului nostru.

Un cuib de vulturi

Din comuna Dubova, situată la Cazane într-un fel de golf al Dunării, o cărare duce, prin pădurea de foioase şi tufe de liliac, pe culmea Şucarului (Ciucaru, n.n.), unde, pe o stîncă abruptă, se află Cetatea Peci.

Din vechea cetate nu au mai rămas azi decît urme ale fundaţiilor. În schimb, de jur împrejur se văd ruine de metereze şi şanţuri de apărare — mărturii ale fap­telor de arme de altădată.

A fost o fortificaţie puternică, prevăzută cu un turn hexagonal, înalt de 30-33 de metri, cu ziduri groase de 3 metri şi un bazin mare pentru apă, element esenţial în timpul asediilor.

Culmea Ciucarul Mare

Golful Dubova văzut de pe Ciucaru Mare. În plan îndepărtat, în dreapta, Ciucaru Mic

Ridicată în 1242, cetatea a fost atacată, incendiată, şi avariată în mai multe rînduri de turci, şi apoi de fiecare dată consolidată sau reclădită. Documentele ne permit să reconstituim, pe scurt, unele momente din istoria ei: în 1429, se afla în posesia cavalerilor teutoni, aşezaţi în Banatul Severinului; zece ani mai tîrziu, Iancu de Hunedoara a întărit-o; după în­cercarea grea la care fusese supusă în 1432 şi 1438 de către turci. În 1443, cnezii români înnobilaţi, Mihai Ciornea şi Mihai Bizere, erau răsplătiţi pentru că apăraseră cetatea de atacurile turcilor. În 1513, oto­manii au reuşit totuşi s-o incendieze. De aceea Ioan Zapolya, voievodul Transilva­niei, a trimis cioplitori de piatră saşi s-o reclădească; între 1519 şi 1521, cetatea a fost din nou atacată de turci, conduşi de temutul Bali beg. În anul următor, Peci a devenit pose­siunea lui Emeric Gîrlişteanu — cneaz român din Rudăria, înnobilat pentru ser­vicii deosebite. În stăpânirea familiei Gîrlişteanu ea a rămas multă vreme, probabil pînă către sfîrşitul secolului al XVI-lea. După această dată a fost părăsită, fiindcă pericolul turcesc nu mai bătea la hotarul Dunării, de vreme ce turcii stăpîneau de acum Timişoara. În cursul războaielor austro-turceşti din 1683-1689 şi 1788-1791, ruinele Cetăţii Peci au servit din nou ca fortificaţii. Turnul ei se păstra încă pe atunci în stare bună. De aceea, în 1682, a fost consolidat și a servit ca redută armatei care, timp de 45 de zile, a oprit trecerea turcilor pe Du­năre. În acelaşi loc, au luptat cu eroism, în 1788 bănățenii din regimentul de gra­niţă. Ei construiseră mai multe redute pe căile de acces ale masivului Şucar, dar cu deosebire s-au folosit de vechiul turn amintit. Pe locul numit Piatra Însângerată, un detaşament de 300 de grăniceri a murit luptînd contra unui inamic de cîteva ori superior ca număr. Turcii, furioşi din cauza rezistenţei îndîrjite opuse, n-au cruţat nici pe oameni şi nici construcţiile, distrugînd pînă şi ruinele cetăţii. S-a scris astfel  ultima filă a istoriei ei.

Sigismund de Luxemburg şi Dan al II-lea

Cetatea Ladislau e aşezată chiar la intra­rea în defileu, pe locul unde Dunărea, lată pînă aci de 7 kilometri, se îngustează brusc la 800 de metri; pe celălalt mal se află Cetatea Golubăţ. Pe ţărmul românesc au rămas doar două fragmente din turnul de pază al Cetăţii Ladislau, alături de care se disting încăperile garnizoanei, iar pe alocuri mai persistă frînturi din peretele circular, de circa 400 de metri, care încon­jura cetatea.

Ruinele Cetăţii Ladislau de lângă localitatea Coronini, jud. Caraş-Severin (sursa fotografiilor: FantasticulBanat.com)

Era prin iarna anului 1427.

Închinarea castelanului din Golubăț faţă de turci deschidea acestora drum liber pe malul nostru, de unde puteau face incursiuni spre multe tîrguri şi cetăţi, printre care şi Timişoara. Cu meşteri italieni, dar cu braţe de muncă din rîndul românilor bănăţeni, Sigismund de Luxemburg a construit atunci o pu­ternică cetate, de unde a pornit spre malul opus, pentru a recuceri Cetatea Golubăț.

Campania, deşi de proporţii mult mai reduse, părea să reediteze cruciada de la Nicopole. Luau parte ostaşi unguri, cehi şi polonezi, dar cu deosebire cnezi din Ba­nat, Haţeg şi Maramureş, precum și un contingent de oaste condus de însuşi Dan al II-lea, voievodul Ţării Românești. Astfel, ca de atîtea ori în cursul istoriei, românii se aflau coalizaţi cu ungurii, cehii şi polonezii, împotriva primejdiei otomane, pe care nu au reuşit însă să o înlăture.

La 50 de ani de la aceste evenimente, în 1483, Cetatea Ladislau a servit ca bază de plecare pentru Pavel Chinezul, comite de Timişoara şi comandant al punctelor întărite de la graniţă, împotriva garnizoa­nei din Golubăţ. Cu oastea sa, alcătuită mai ales din bănăţeni, comitele timişorean a repurtat o strălucită victorie sub zidu­rile cetăţii şi apoi s-a avîntat în interiorul Serbiei, ocupate de turci, de unde a adus, 40.000 de locuitori (dintre care mulţi erau români), şi i-a colonizat în Banat.

Două cetăţi, două bastioane pentru apă­rarea hotarului de sud al Banatului.

Izvoarele istorice povestesc despre stră­lucitele fapte de arme săvîrşite de Pippo Spano di Ozora, florentin de origine, co­mite de Timişoara şi ban de Severin, identificat cu aspiraţiile de luptă şi de independenţă ale românilor, despre Iancu de Hunedoara și despre Pavel Chinezul. Documente semnificative se referă la populaţia care, veacuri de-a rîndul, a stat de strajă la vadurile Dunării şi a apărat căile de acces spre interiorul Banatului.

***

Autor: Theodor N. Trâpcea – doctor în istorie

Sursa textului: Revista „Magazin Istoric”, anul IV, nr. 12, decembrie 1970, pg. 58-59

Sursa fotografiilor de la ruinele Cetății Ladislau: Cosmin Baloi – FantasticulBanat.com, căruia îi mulţumim pentru acordul de a utiliza aceste fotografii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s