galerie Lacul Ochiul Beiului

Lacul Ochiul Beiului este situat în Munţii Aninei, într-o frumoasă poieniţă presărată cu brazi plantaţi, într-o dolină, exact în unghiul format de confluenţa pârâului Beuşniţa cu râul Beiul Sec.

Ochiul Beiului este un lac carstic, fiind alimentat de un puternic izbuc submers şi din precipitaţii. Excesul de apă se revarsă din dolină peste un covor de muşchi, formează un scurt pârâiaş care-şi scurge energic apa în Beiul Sec (numit de aici înspre aval Bei).

Ochiul Beiului arată şi este, până la urmă, un lac în miniatură, de formă ovoidală, cu o suprafaţă de 284 mp şi o adâncime maximă de 3,5 m.

Surplusul de apă ce iese din lac…

…şi formează un scurt pârâiaş

Lacul Ochiul Beiului văzut de lângă punte

Lacul Ochiul Beiului văzut de sus

Apa este de regulă străvezie şi prezintă diferite nuanţe, de la verde la albastru, în funcţie de cum răzbat razele soarelui prin pădurea de brad, de oglindirea tăriilor sau de cuveta lacustră stâncoasă şi bolovănoasă, tapisată spre maluri cu un covor verde de muşchi (Fontinalis). Numeroşi peşti zburdă în apa lacului, care se păstrează la o temperatură constantă pe parcursul întregului an (7-8 °C).

Apa în nuanţe verzi-albăstrui

Peştii zburdă prin apa lacului

Vedere laterală a lacului. Apa în nuanţă albastră

Mai mult soare printre razele copacilor

O adevarată oglindă

Cât priveşte originea şi denumirea Lacului Ochiul Beiului, circulă numeroase legende, două dintre acestea le amintim şi noi.

Prima dintre acestea pomeneşte şi de ruinele unei fortificaţii medievale, Turnul Mare al lui Beg din Cheile Nerei; şi spune că, un bei turc pe nume Beg s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără fată de prin partea locului, pe care a răpit-o şi a închis-o în acel turn. După amurg însă, în miezul nopţii, cu ajutorul unei funii împletite din propria-i rochie, juna reuşeşte să evadeze şi să fugă de silnicia turcului, coborând la piciorul stâncii din Cheile Nerei. De durere şi obidă, turcul Beg a plâns atât de mult, încât din lacrimile lui s-a format acest minunat lac.

O altă legendă face referire şi la pârâul Beuşniţa, spunând că fiul paşei din Vărădia, într-una din călătoriile sale prin Valea Beuşniţei, a fost captivat de frumuseţea şi cântecul unei ciobăniţe, de care pe loc s-a îndrăgostit. Aflând de idila băiatului său şi dorind să curme această legătură, bătrânul paşă a trimis ostaşi ca să o rănească pe fată. Tânăra păstoriţă a sărit atunci de pe stâncă şi a murit, iar fiul paşei aflând de moartea ei s-a înjunghiat lângă trupul iubitei. Se spune că fata s-a transformat în râu, Beuşniţa, iar tânărul în lac, Ochiul Beiului.

Am găsit această a doua variantă a legendei şi în versuri, atunci când am descoperit scrierile domnului Gheorghe Azap din Ticvaniul Mic. Dintre acestea, redăm câteva în rândurile ce urmează:

Trăia la noi în ţară feciorul unui paşă:

Când se-ndoiau românii sub nouri uriaşi;

Ş-avea într-nsul flăcări de fire pătimaşă,

Dar blând era la suflet, cum sunt şi-ntre vrăjmaşi.

*

Pământurile-acestea plăcându-i mult prea foarte,

De vraja lor măreaţă nemaifiind sătul,

S-a juruit în sine că nici până la moarte

Nu are să se-ntoarcă vreodată-n Istambul

*

Schimbând cu gospodarii cuvinte de mătasă,

Flăcău fiind de treabă, modest şi delicat,

Primitu-l-au pre dânsul în fiecare casă,

De parcă se născuse de-a dreptul în Banat.

*

Se înfiripa un cântec? Sau numai o părere

Înfiora auzul ciudatului străin?,

Curgând ca o şuviţă de rouă şi de miere,

Prinzându-mi-l în mreajă, puţin câte puţin.

*

Întârzia pe-acolo mai mult ca orişiunde,

Îndeosebi în sânge când îi cădea alean,

Şi când părea un vaier în piept că îl pătrunde

Fierbinte ca dogoarea unui pârjol avan.

*

A nu-şi mai da cu seama era să i se facă;

S-ar fi crezut, încalte, cu creierul beteag,

Dintr-o poiană plină de lăcrămioare, dacă

O jună ciobăniţă nu se dădea-n vileag.

*

Şi se uimiră foarte! Şi mult mi se plăcură!

Şi cine să-i descrie s-ar fi găsit ghibaci?

Căci se iubeau cuminte şi-asupra cu măsură,

Când prospeţimi stelare sclipeau peste copaci.

*

Estimp, bătrânul paşă, precum o piază cruntă

Prinzând de veste unde-i feciorul său hoinar,

Răcnise cum că dânsul într-o atare nuntă

Are să-mplânte, însuşi, cel mai tăios hanger.

*

Se nimerise beiul plecat la vânătoare,

Iar ea, vrăjmaş pândită, s-a pomenit pe-un stei;

Şi n-a fost chip să-l strige, căci o forţau să zboare,

Dar nu crescură aripi din degetele ei…

*

Când s-a întors voinicul, simţind că-l arde plânsul,

Găsind-o-nţepenită între călăi destui.

Se spune că jungherul şi l-a înfipt într-însul,

Ca să rămână veşnic lângă iubita lui.

*

Şi se mai spune cum că din lacrima-i căzută

S-a împlinit oglinda acestui lac ciudat,

Pe care o cascadă duioasă îl sărută

Cu dragostea eternă a fetei din Banat…

Versurile au fost preluate din volumul Vreo carte: curriculum vitae (autor: G. Azap), apărută în anul 1995 la Editura Marineasa Timişoara.

Încheiem cu precizarea că, Lacul Ochiul Beiului este unul dintre obiectivele turistice majore ale Munţilor Aninei, monument al naturii, şi prin urmare, beneficiază de un regim special de protecţie, fiind inclus în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa (Rezervaţia Naturală Cheile Nerei-Beuşniţa).

4 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s