Lacul Ochiul Beiului

Lacul Ochiul Beiului este situat în Munţii Aninei, într-o frumoasă poieniţă cu brazi plantaţi, exact în unghiul format de confluenţa pârâului Beuşniţa cu râul Beiul Sec.

Vorbim practic despre un lac în miniatură, alimentat de un izbuc puternic, situat pe fundul dolinei în care se găseşte. Excesul de apă se constituie într-un scurt pârâiaş ce se varsă în Beiul Sec (numit de aici înspre aval Bei). Lacul are o formă aproximativ ovală, o suprafaţă de 284 m2 şi o adâncime maximă de 3,5 m.

Fig. 1 – Surplusul de apă ce iese din lac…

Fig. 2 – …şi formează un scurt pârâiaş

Fig. 3 – Lacul Ochiul Beiului văzut de lângă punte

Fig. 4 – Lacul Ochiul Beiului văzut de sus

Apa (de obicei) transparentă prezintă nuanţe diferite (de la verde la albastru), în funcţie de cum răzbat razele soarelui prin pădurea de brad, de oglindirea cerului sau de fundul stâncos şi bolovănos al lacului, tapisat spre maluri cu un covor verde de muşchi (Fontinalis). Numeroşi păstrăvi zburdă în apa lacului, care se păstrează la o temperatură constantă pe parcursul întregului an (variind de la 7 la 8°C).

Fig. 5 – Apa în nuanţe verzi-albăstrui

Fig. 6 – Păstrăvii zburdă prin apa lacului

Fig. 7 – Vedere laterală a lacului. Apa în nuanţă albastră

Fig. 8 – Mai mult soare printre razele copacilor

Fig. 9 – O adevarată oglindă

În ceea ce priveşte originea şi denumirea Lacului Ochiul Beiului, circulă numeroase legende, două dintre acestea le amintim şi noi.

Prima legendă aduce aminte şi de ruinele unei fortificaţii medievale, Turnul Mare al lui Beg din Cheile Nerei. Legenda spune că un bei turc pe nume Beg s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără fată de prin partea locului, pe care a răpit-o şi a închis-o în acel turn. În timpul nopţii însă, cu ajutorul unei funii împletită din propria-i rochie, fata reuşeşte să scape şi să fugă, coborând la baza stâncii în Valea Nerei. De durere, turcul Beg a plâns atât de mult, încât din lacrimile lui s-a format acest minunat lac.

A doua legendă face referire şi la râul Beuşniţa, spunând că fiul paşei din Vărădia, într-unul din drumurile sale prin Valea Beuşniţei, a fost atras de frumuseţea şi cântecul unei ciobăniţe, de care pe loc s-a îndrăgostit. Aflând de idila fiului său şi dorind să curme această legătură, bătrânul paşă a trimis ostaşi ca să o rănească pe fată. Tânăra păstoriţă a sărit atunci de pe stâncă şi a murit, iar fiul paşei aflând de moartea ei s-a înjunghiat lângă trupul iubitei. Se spune că fata s-a transformat în râu, Beuşniţa, iar tânărul în lac, Ochiul Beiului.

Această a doua variantă a legendei există în literatură şi în versuri, drept urmare, în rândurile ce urmează prezentăm şi noi câteva dintre acestea:

Trăia la noi în ţară feciorul unui paşă:

Când se-ndoiau românii sub nouri uriaşi;

Ş-avea într-nsul flăcări de fire pătimaşă,

Dar blând era la suflet, cum sunt şi-ntre vrăjmaşi.

Pământurile-acestea plăcându-i mult prea foarte,

De vraja lor măreaţă nemaifiind sătul,

S-a juruit în sine că nici până la moarte

Nu are să se-ntoarcă vreodată-n Istambul

Schimbând cu gospodarii cuvinte de mătasă,

Flăcău fiind de treabă, modest şi delicat,

Primitu-l-au pre dânsul în fiecare casă,

De parcă se născuse de-a dreptul în Banat.

Se înfiripa un cântec? Sau numai o părere

Înfiora auzul ciudatului străin?,

Curgând ca o şuviţă de rouă şi de miere,

Prinzându-mi-l în mreajă, puţin câte puţin.

Întârzia pe-acolo mai mult ca orişiunde,

Îndeosebi în sânge când îi cădea alean,

Şi când părea un vaier în piept că îl pătrunde

Fierbinte ca dogoarea unui pârjol avan.

A nu-şi mai da cu seama era să i se facă;

S-ar fi crezut, încalte, cu creierul beteag,

Dintr-o poiană plină de lăcrămioare, dacă

O jună ciobăniţă nu se dădea-n vileag.

Şi se uimiră foarte! Şi mult mi se plăcură!

Şi cine să-i descrie s-ar fi găsit ghibaci?

Căci se iubeau cuminte şi-asupra cu măsură,

Când prospeţimi stelare sclipeau peste copaci.

Estimp, bătrânul paşă, precum o piază cruntă

Prinzând de veste unde-i feciorul său hoinar,

Răcnise cum că dânsul într-o atare nuntă

Are să-mplânte, însuşi, cel mai tăios hanger.

Se nimerise beiul plecat la vânătoare,

Iar ea, vrăjmaş pândită, s-a pomenit pe-un stei;

Şi n-a fost chip să-l strige, căci o forţau să zboare,

Dar nu crescură aripi din degetele ei…

Când s-a întors voinicul, simţind că-l arde plânsul,

Găsind-o-nţepenită între călăi destui.

Se spune că jungherul şi l-a înfipt într-însul,

Ca să rămână veşnic lângă iubita lui.

Şi se mai spune cum că din lacrima-i căzută

S-a împlinit oglinda acestui lac ciudat,

Pe care o cascadă duioasă îl sărută

Cu dragostea eternă a fetei din Banat…

Încheiem cu precizarea că Lacul Ochiul Beiului constituie unul dintre obiectivele turistice majore ale Munţilor Aninei, prin urmare beneficiază de un regim special de protecţie, fiind inclus în Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa (Rezervaţia Naturală Cheile Nerei-Beuşniţa).

Anunțuri

4 gânduri despre „Lacul Ochiul Beiului

  1. Pingback: Despre Lacul Ochiul Beiului şi Cascadele Beuşniţei în „Ghidul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa” (ediţia 2014) | Banatul Montan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s